forme de nisip

eu sunt obișnuită cu nisipurile, am crescut precum cactușii printre ele. îmi amintesc orice atingere sub arșiță sau orice senzație de rece intens, nedefinibil, în februarie. nu m-am temut niciodată de absența formei. iubeam curgerea aceea continuă ca o existență fără limitare. și setea fascinantă a nisipului, acea absorbire instantanee a vieții, ca și cum rostul este întotdeauna în primire, în receptare. urme de scoici, urme de om. priveam de fiecare dată locul în care se adânceau, ascunzându-se de vedere. cred că așa am început să descopăr interioarele, căutând sub ape, căutând sub nisipuri. eu sunt învățată cu plecările și întoarcerile. am așteptat de fiecare dată apele, resturile de întâmplări, ca un abandon firesc, fără teama de părăsire definitivă. peninsula aceea de suflet în care ancorează din când în când o privire cuprinzătoare. admiram sidefiul aripilor în orizont, ca și cum ar fi fost un zbor inițiatic, al unui timp fără contur, în care nașterea-moartea au alte sensuri decât simplele noastre percepții. decupam secvențe de strigăt, uneori, în asfințit, știind că întotdeauna suferința are o nuanță pământie. eram înrădăcinată în acel pământ arid, ce se termina acolo unde începeau nisipurile. cred că am atins simultan aerul-apa-roca-lemnul-metalul atunci când am respirat prima oară. sau cel puțin așa mi-am amintit când am descoperit în primii trei ani lumea fără margini, doar un albastru înalt și un nisipiu aproape haotic, din care modelam chipuri. și așa se întâmplă și astăzi, pe o plajă a spiritului, nisipul cuvintelor, apa sufletului, lemnul corpului, metalul gândului, toate mi se înfățișează ca o evidență ce necesită atingerea formelor. esențele sunt.