Ela Victoria Luca

e nefiresc simțul acestei lumi imperfecte fiecare își poartă moartea la vedere moartea ce umblă trufașă prin lanul de oameni logodită cu nefiindul îmi duc și eu palmele în cruce să pot crea

închipuie-ți secundele-n aer îmbrăcate în alb-liliachiu la poarta fără grilaj fără zăvoare nedumerite de atâtea ploi-femei în brațele tale e umblet de pași fără trotoare te iau cu mine în

rămân din tine arpegii celule de anemone înmugurind a frig din mine se aud păsări în ecou în ochii tăi urlă cerbii plecând în cortegii la nunta mâinilor noastre jumătate de tine e

Copacul nu-și află rădăcinile din clipele rotunjindu-i trupul își crește frunzele mai încet mai înalt spre pământ înghețat-au uneori corolele, alteori surcelele niciodată culori

am venit prea târziu străzile se închideau numai sub ochii mei copacii își desprindeau încet straturile de cenușă printre ei silueta bărbatului mersul lui fără ritm ceva îmi amintea de

\"Între albastru turquoise și rozurile suave, marea, o împletitură… Picură cochilii în boabe de nisip… Ridicând un castel pe o plajă, ce mâini, clădesc, sidefuri ferecate? O femeie se scaldă, goală,

întâlnirile, darius, fericitele întâlniri în invizibil, atingerile imateriale, ochii de copil, precum boabele de strugure, brumați de amintiri, căderile în noi, toamnele închise la nasturi, pelerina

firesc ar fi să existe pe lumea asta un muzeu în care apele să poată fi ținute laolaltă dulci cu prea sărate și cele înverșunate cu cele calme cele smarald cu cele prea azurii și cele atât de

nu s-a întâmplat nimic mai mult eu am coborât dintr-un tren noctambul ascultam cum cădeau stele pe rând și nu mai doream să merg de atunci prefer apăsarea pământului îmi las rădăcinile la

se miră nopțile în urma mea n-am reușit nici azi să prind ochii căzuți ai mării dintre cioburi de strigăt asurzitor năucitor chemător de îngeri credeam că sunt doar resturi de pescăruși aruncate de

înseamnă că mi-e așa amar și aiurea să mai stau pe o pagină până la o mie să îndrept ortografic ortoepic cuvintele prost traduse scrise gândite înseamnă că mi-e așa anapoda să mai pierd un

te rog să mă crezi lumea se întoarce pe sine se scaldă în propria urmă de sânge își linge avidă nimicnicia da cea de toate zilele să îi fie iertat da să îi fie iertat acest anotimp în

fără să simt am întâlnit în tine un tigru îmi devora lent din corp chipurile altor bărbați inutil protestam printr-un salt în urma fluviului cerând libertatea cu prețul unui timp

aici vom intra, darius. eu mă voi lăsa rugului. sunt oricum cenușa ta, fiecare întâmplare arsă în timpuri ce s-a transformat în femeia aceasta cu ochi văzători. am urmat un drum. am înghițit materia

femeia fără lumânări întoarce ochiul spre Domnul e o cutră viața asta iar noi uităm și de inimi atunci așterne-te în inimă nu mai trezi clopotul ascultă cum intră iarna în turlă ca o fecioară în ziua