desen neanimat

Nu s-a mai întâmplat nimic, nici măcar mersul nu poate să-și urmeze cursul fiindcă toate se opresc ca la un semn în alb, indiferent ce cuprinde acest alb: un schit, un nor,un cuvânt…un poem al ducerii și întoarcerii, e un fel de dute-vino: călătorii nu vor ști dacă secundele
sunt bilete dus-întors

E viașa aceasta ca un desen animat în care fiecare își are rostul lui, uneori bine definit, alteori fără nici o țintă. E aici un amestec, e ca un vis alb-negru, totul e în mișcare, totul e în căutarea, și mă întreb la final: ce se caută? Nașterea, lumina sau doar căutarea continuă?

Asta am simțit la citirea versurilor tale:

demult nu s-a mai întâmplat nimic
ne situăm între frică și extaz
e poate ne-putința iubirii
mereu cobori
fără să te ridici

nici apăsarea pământului
nu te lasă să scapi de tirania lucruilor
chemările disperate
din când în când
mânjesc
cu alb
poarta
sufletului

P.S. Te-ai lăsat parcă prea mult dezlniată în acest poem, nu ai mai concentrat...

Este cumva despre plecări, depsre viață-moarte, despre drumuri secunde sau drumuri secole. Schitul rămâne cumva. Copilul își caută rădăcinile. Femeia, bărbatul, doar posibilă apartenență.
E un imaginar deschis, da, nu am concentrat, am lăsat imaginile să se aștearnă, așa se derula filmul.

Mă atinge versuirea ta, Marie, care a luat firul meu de suflet, nu de imaginar, ficțiune. A luat doar o trăire și a dus-o mai departe, ca să nu uit să mă întorc.

Mulțam, trecerea ta să aibă revenire.

Ela

nu s-a petrecut nimic in lipsa ta
eu m-am uitat la televizor ca un noctambul
auzeam cum se tot harjonesc Tom si Jerry
si nu mai doream sa se sfarseasca serialul

de atunci prefer noptile
imi las pijamaua pe mine
intins lung in pat
sa am resurse pentru urmatorul desen animat
fara Bugs Bunny

el va fi mane seara pe cartoon network
va gasi un fraier care sa vrea sa-l vaneze
si-i va scutura morcovul in cap spunandu-i
\" Care-i treaba mosule?\"
si pentru cateva zeci de secunde
va poza in victima

telecomanda mea nu mai stie alt post
toate programele sunt de prisos
ori sunt eu prea infantil
un personaj straniu
dintr-un desen
cu Chip si Dales

Io-te cum te prinăși tu binie c-aci e o ficțiune așa de nu se mai știe cine și de ce. Ori noroc că unii copii știu să privească la desenele anima-te, căci altu fel s-ar îngropzi prin trenul acesta noctambul unde bărbați, femei și alte naționalități își cară bagajelede viață, \"trian de vie\" și cam atât. În rest, Doamne, ce bine e să mai și râzi, mai ales dimineața. :) Mulțumesc, eu prefer Chip și dale, fără chipsuri că au E-uri de la...

Ela

Frumos.

Mulțumesc. E îndeajuns. :)

\"pentru următorul copil
fără sprâncene\"
\"dintr-un desen
neanimat\"

\"fără spâncene\"...înteresant...

_ \\ | / _ animat :)

Cu bine
MA

typo

interesant

el va urca în alt vagon
va găsi un bărbat o femeie
le va scutura buzunarele de aer
pentru câteva întoarceri
la primul strigăt de naștere
va urmări lumina

văd rădăcinile copilăriei mele
au mare legătură cu un tren-
pentru mine
a fost citirea un \"desen reanimat\"

am figit din apăsarea pământului-
știi
frica te aleargă
spaima de împietrește-
și am găsit aici pământul-
apăsarea o simt însă
tot acolo
mulțumesc(știu eu de ce)

corect:fugit

Ioan, mi-a plăcut schițarea ta, e semn că ai prins sensul neînsprâncenării. :) MUlțam.

Valeriu, cred că te-ai regăsit o secundă în acel copilandru călător în trenul noctambul, spre schituri albe tot hoinărind, fiindcă am înțeles ce ți-a plăcut. Mulțumesc pentru versuire.

Ela

Nu s-a-ntîmplat nimic mai mult,
Coborînd pe drumul noctambul,
Stele-am îngropat în vechiul cult,
În priviri și fără preambul.

Mi-am oprit pămînt să mă-nvelească
Rădăcini să-mi crească schit albit,
Nopți prin frunze, vînt să rascolească
Rictus vag tradus cînd ai zîmbit.

Ai urcat poteci de ploi femeie,
Cînd te-ai vrut întoarceri peste ape,
Și-ntre alte pribegiri-scînteie
Ai găsit doar strigătul din pleoape!

S-au întors pe dos la buzunare
Patru vămi strigate în neștire,
Căutînd lumini interioare
Într-un ochi muțind a irosire.

Trecători pășit-au ca străini,
Plescăind secundele băltite,
Adunînd cu ei doar mărăcini
Dintre lacrimi vechi și împietrite.

Peste toate drumurile noastre rupte
Cresc izvoare care spală sori,
Nopții calde, poate prea abrupte
Și cuvintelor mănoase în erori.

naștere și/sau renaștre...aș spune că-i un psalm...asemănător cu 139/138...o definire a destinului...atât: este frumos

Florr, mulțumesc, poemul tău este ca o liniște ce vine să aline spaimele copilului din trenul vieții sale. Mulțumesc, mă bucur că l-ai așezat și pe pagina ta.

Camelia, psaltirea e în noi, o purtăm până la capăt de drum. Mulțumesc mult.

Ela