Ela Victoria Luca

să ne închipuim că trecem prin vatra luminoasă astăzi când morții joacă leapșa pe dalele de piatră când nici străini nu ne mai suntem nici iubiți nici praf nu mai avem pe glezne de-atâtea

dragostea nu stă locului, e un copil răzgâiat se-nvârte întruna, își pierde echilibrul, se agață de bară palmele îi alunecă, se desprinde și izbitura simțită în coloană îl face să treacă puțin

se fac drumurile pat de vreascuri adormindu-te-n bătaie de vânt și soare veghe de maică alteori o femeie amestecând orele până strânge frigul din tine într-o ramură de mesteacăn alburie spre a-ți

stinge lumina darius cobor în mine vreau să te simt între vertebre să știu că îmi încercuiești vertical somnul și curgi prin măduvă să nu mor acum aș mai avea câteva obiecte bizare de împărțit

crestez în tâmplă o piramidă să pot exersa echilibrul atunci când aerul devine greu sfinxul îmi privește căderea la nesfârșit marginea corpului prin care se preling dureros vocabule mintea o

nu scriu niciodată cu stomacul chircit, nici cu el plin de lumesc evacuez întâi prin ochi lăuntruri, resturi de carne, memorii fluide vâscoase, existențe mărunte nu știu dacă apa necesară

anotimpul chinezesc începe în noaptea asta, îmi spunea un prieten ieri mirat că presimt în toate viul, când eu îmi auzeam doar inima în tâmple și aș fi vrut să apese odată pe accelerație iar drumul

desfigurată de neîntâmplări lumea ne privește inima ca la o disecție ne lăsăm ei fibră cu fibră celulă cu celulă fiindcă oricum nu avem de ales existăm nu darius nu lumea nu are mai mult decât o gură

incearca noaptea asta un dor lasa crucile pe-o alta carare un pas strain linga pasi doar in doi amprente pe ziduri veacuri traite lumini se intind usor peste poduri mirate-n iubiri

într-un oraș străin merg pe o stradă prea îngustă iau trecătorii de braț la-ntîmplare ascult poveștile lor cu epilog printre cuvinte și las fără promisiuni întâlnirile femeia aceea trece pe un

fără să închid ochii încep noaptea altfel răsucesc lent mâinile după fiecare obiect dar obiectele ne sfidează francesca așa cum ne sfidăm și noi când trecem prin squaruri orbiți de nonsensul

nu mă întreba din aerul ud curg semințe de liniște în pântec îmi rodește neputința de a fi dumnezeu a uitat să meargă prin somnul meu te-a adus în târziu cu brațele răsucite de frig să îmi

este bine când există un loc pentru pietricele așa cum este gura în care se depozitează cuvinte-bacterii peste ele așezăm câteva paie ude lungi ca gândurile sau ca neputințele pe care le

aproape adormisem tu despărțeai apele de mâinile mele îmi treceai discret prin umbră deveneai peste noapte a doua mea inimă să nu mă oprești mă rugai printre lucrurile banale și femeile

Mă descalț întotdeauna când merg prin iarbă, vreau să simt pământul trăind, să ascult cântecul verdelui, nedureros, dimineața când se îndreaptă cortegiile spre somnul de veci. Nici acolo, nici