Ela Victoria Luca

să nu trezești pe nimeni din visul lui, ar putea să lovească exact așa cum omorâtorul se lasă pe sine sau îl lasă pe celălalt dincolo nu mai simte nici imperiul spaimei, nici al durerii iată cum

no land\'s water apele mele nu pleacă la vale se întorc mai curând dinspre cratere înspre zonele mai adânci ale unui pământ de nicăieri nu e paradoxul lor nici al pământului este un fel de jos

nu mai doreai decât să plouă peste trupul tău fără întâmplări la sud adăposteai o colonie de tristeți spre care vapoarele nu mai puteau întinde pânzele răsăritul era mai întunecat de o despărțire

tu scrii între meridianele aceleiași pagini îndepărtând ceața de pe aripi un gând se rupe un altul se-ntinde până dincolo de catargele frânte aștepți amprenta altor mâini răstălmăcind

miercuri. ceva moarte, ceva praf pe ponte vecchio, unde aurarii își etalează mândri bijuteriile. ceva mai puțină viață acum în mine, când deschid ochii spre mâinile tot mai subțiate de scrieri.

Paris, 3 iunie 2005 As fi vrut sa scriu despre \"les blanches pages de mon âme\" la intoarcerea mea in tara. Ceea ce de altminteri voi face, caci toate dorintele mele imi sunt implinite azi. Nu

nu mai iubi rămâi legată la ochi doar o dată apoi azvârle-te-n feminin ca-ntr-un spirit ieșit din sticlă ginul bitter și un strop de lămâie seara înainte de culcare pentru coșmarul de la ora 7

răscolesc prin molozul orelor caut rămășița aceea intactă din fiecare om biografia spartă în care să intru fără incertitudini dar mă tai adânc în muchiile ignoranței și rănile astea nu se mai

aș fi vrut să dezleg o taină uneori spre irizațiile acelea nevăzute ale sufletelor să o împărtășesc numai cu tine ca și cum alți ochi nu ar mai fi să îi lumineze miezul ți-aș fi spus eu nu mai pot

mă chircesc ușor într-un pumn de busuioc a mireasmă târzie mă uit cum treci împărăteasă a cuvintelor neculese coroană îți este metafora trandafirie și trenă virgulele fără punct în alb te-amesteci cu

orașul de apă, vene... ția. nu îmi dau seama cât e de viu sub putregai, sub lăcomia igrasiei. mii de vene prin care curg oameni, cu zilele lor, cu morțile lor. urmăresc aceleași ziduri de dincolo de

când vrei să ieși din colțul bântuit de spirite rele-spirite bune, când simți sarea în cerul gurii și ochii arzând încontinuu, sau te dor umerii, prin glezne trec ace, genunchii se tasează, când

o primăvară Nuntă între alburiile păsări, lăsând în urmă cocori fără riduri, simple fericiri îmbrățișând rostul cu doar un lotus pe ape, mirându-se lin de o reverie a spinilor ce nu au mai crescut

între negrul mat și strălucire ai de ales uneori primul strigăt o altă apariție țeși depărtarea-n fire de-alabastru strecori stelele nu toate îți sunt veghe treci pe lângă maree

amuzată primăvara râde iar complice la transparența glasului tău ea nu știe înflorita câtă lumină se-mpletește în fiece noapte pe leagănul apelor ca tu să poți râde între ora fără minute și ora cu