pedrera (3)

o înserare nu se repetă la fel în ochii noștri, nici căldura medievală sau liniștea dintre ziduri, granitul are ceva din inima bună, dacă te apleci lent și asculți, sunetele sunt prinse în el mai adânc decât oranjul solar, apusul discret, strecurat prin porțile masive, îndepărtarea de vacarmul străzilor
și absența oamenilor avea o stranietate familiară, cum se întâmplă dacă te decupezi dintr-o fotografie, rămâne doar un decor parțial însuflețit, o scenă-fără-chipuri, pisicile, portocalii, podețurile arcuindu-se între case, felinarele-veghe
ceva din timpul netrăit de tine, dar mereu presimțit, revine odată cu foșnetul de sub lumini, o întoarcere lentă a secolului în cordul altui secol
nimic nu poți pierde dacă prin fanta aceasta se strecoară o parte din numele tău, ceasul stă în loc, ochii pisicii te țintuiesc vorbindu-ți cumva despre un piept rănit de o spadă și nu mai înțelegi dacă în casa parohială a fost ucis un bărbat sau zidurile se reconstruiesc pentru a ascunde păcatul
așa ne reconstruim în jurul unei vinovății despre care nu știm încă nimic, o ducem cu noi adormiți de lumină, de o splendoare indicibilă a oamenilor, a podurilor, dar trece prin fața noastră întotdeauna un suflet, cu ochiul-tăiere și conștiința se desprinde în cadre-cadre
taci, taci pe lângă fiecare casă, te oprești, asculți cu toți porii o voce de altădată, vocea-celui-ce-a-murit în ea fără să fie îngropat la timp
el poble era un cor amplu atunci, nu știu dacă tu îl auzi acum sau ai stat pe clavicula mea o secundă, un între-timp medieval, despicând împreună portocale pentru alte suflete, în paradisul lor e secetă, e pustiu

***

noematique

desigur, istoria ne învață despre zidurile care se pot vedea, pe care le descoperă ei, cei responsabili cu zidurile vechi și noi, când ne descălțăm de pantofii de călătorie. știi, desigur, cum aducem cu noi acasă toate zidurile vechi, în felul acesta, noi, călătorii prin lume, adică.
apoi vin oamenii care pun semințe între cărămizile vechi sau între blocurile de piatră. acelea sunt cimitirele dintre pietre, toate orașele vechi le au.
apoi se fac ferestrele care depărtează zidurile vechi, unele de altele, fără a le goni, desigur, zidurile nu se gonesc, lumina are nevoie de ziduri, precum bine știi. ferestrele fac oameni, care, la rândul lor, fac florile din ferestre. e foarte simplu asta, o să vezi.
apoi, vin alți oameni și străzile sunt vii și colorate, ca niste grădini care au plecat la plimbare, ca să trezească alte grădini, mai somnoroase.
sigur, pisicile nu pleacă la plimbare, ele se plimbă doar pe limba lor, în timp ce sprijină zidurile să nu cadă, tot pe limba lor, pisicească.
oamenii care vin în cele din urmă sunt cei care au fost la început, vin să-și ude florile, pe cele din ziduri și din ferestre, care sunt un alt fel de a fi al zidurilor.

dar asta, povestea lor, este un alt pedreramos

***

merci, noemi, pour ton histoire. ça parle...


***

foto: \"el poble espanyol\" - barcelona. ela, aug. 2008