Nisipuri neîncastelabile (II)

De-ar fi creat din nisip Coloana Infinitului, Brâncuși ar fi atins absolutul posibil doar în iluzia umană, iar geniul său stă tocmai în aceste suprapuneri spre cer a piramidelor-clepsidre ce nu pot mărgini viața. Neîncastelat, nisipul ar rămâne transformabil în sticlă, s-ar modela de mâini meșteșugite și Măiastre, și-ar lua zborul dincolo de Coloana Fără Sfârșit, ca-ntr-o desprindere a timpilor de timp, croindu-și drumuri prin tăcere spre Dumnezeu - Unică, neîntoarsă clepsidră. Vertij de lemn, ori de fontă și alamă, și nu de nisip, netrecătoare, nepieritoare, coloana vertebrală a spiritului este o legătură nefrântă între viață și moarte, între viața pământească și viața cerească. Cel-de-Sus privește nisipiul omului într-o întoarcere veșnică a clepsidrei în mâna oricărui trecător pe țărm de vise. Însticlat, nisipul ar prinde transparența luminilor și impalpabilul apusului și răsăritului veșnic, lăsând doar permanenta senzație, stranie, a spargerii. Timpul spart nu ar mai fi decât clipe - fiii lui Cronos reînviați, redescoperind miturile prezentului. Miturile oricărui prezent, căci într-o piramidă cu duble întoarceri, prezentul cuprinde indelebil, în el, trecutul și viitorul. In-finitul. \"...arta rămâne poate cel de pe urmă loc al divinului.\" (Emmanuel Levinas)