Doru Mihail

Stau în pat, sub pătura grea, care miroase a fum și a mucegai. E aspră și mă zgârie, dar apăsarea ei îmi aduce aminte de îmbrățișarea dulce a mamei. Azi nu mai e nimeni să mă strângă de-adevăratelea.

-Ai observat, zic a ajuns de banc faptul că-n majoritatea filmelor românești se mănâncă ciorbă. Nu răspunde, în schimb priveşte câteva clipe lingura pe care-o ţine în poziţie

Sâmbătă seara, serată literară. Serios acum, ce pula mea caut eu aici? Gagică-mea, evident, că singur n-aveam de ce să mă torturez în halul ăsta. Ce nu faci când vine vorba de futut? Mă uit la ce-i

Cămașa roșie-nflorată pe care o purtai odată o văd pe scaun șifonată și-mi amintesc cum altădată fiind în ea înveșmântată ți-am spus — nu vrei s-o scoți un pic să ne iubim sub clar de

(am uitat cum se chema, ceva cu doi care merg zile întregi prin pădure și nu spun nimic esențial până când unul, aproape de epuizare, cade — nu mai contează) stăteam în rândul șapte, locurile

Se făcea că te îmbrăcai (sumar) și te-ncălțai și eu mă uitam la tine cum pleci (evident, mă ofticau privirile tăioase și reci) „Ai roșii în frigider” “Am văzut” „Sper să-ți

Azi ne-am certat. Destul să-nflorească o liniște umedă în spatele ușii. Am dus, calm, gunoiul. Tu, ca să lovești, ai spart „din greșală” castronelul mătușii. Tăcând înțelept, mi-am

urăsc felul în care îți crăcănezi degetele de la picioare când citești; cum spui „interesant” exact când n-ai înțeles nimic. cum tai pâinea (pe lungime) — ca salahorii. urăsc felul în care

mi-am spus „astăzi o scot în parc vorbim, râdem, poate o țin de mână — dacă nu protestează” tu ai venit punctuală am ales o bancă de lângă lac – retrasă o rață privea spre noi cu interes

Iubita mea din comentarii adăugate cu parfum de zvâc, să ştii că te iubesc cu nepăsare şi cu plictis, iar când vreun bâzdâc mă-împinge să te-apuc de tâţă cu vreo metaforă uşoară, să ştii că

înaintăm printre cruci tata cu pasul ușor ezitant, ca și cum n-ar vrea să calce pe cineva pe care nu l-a cunoscut (e un fel de politețe care nu se mai practică) mă opresc când el se oprește nu

Binecuvântată fii, o, Malaco, cazan de năcreală-n burta lumii, cu coapse de beton dospit la colțul mesei, și privirea — moale, rotundă, flămândă clipind adânc, urduros, din ochi înecați în

privește atent un copac în amurg, a zis un poet, ca recomandare și pe urmă ia-te și du-te, nebun, dar când dai să te-ntorci matol la chindie, legănat pe popice ca un lebădoi, (se exclude

Mă uit la foaie. Prima chestie care-mi vine-n minte – cine pula mea e ăsta și ce vrea de la viața mea? Serios, la câte ore am chiulit… Hai să vedem. Prima problemă. Absorbție, emisie stimulată…

a venit ar spune poetul (am cunoscut odată o fată care iubea poezia unui anume poet și pentru că acea poezie îmi plăcea și mie, între mine și persoana respectivă s-a înnodat ceva — un ceva greu

am ieșit din casă cu gândul clar să cumpăr lipici aveam o fisură mică în atitudine „ocoliți – pe la unu” — ziceau și-așa am făcut. blocul nu mai avea parter rămăsese doar o femeie care

mă alint nu-s gras, nu-s slab sunt exact cât trebuie ca să nu prezint risc pentru nicio fantezie. un echilibru instabil, ca balanța de la cântarul din piață am ochelari – dar cine

Leagănul scârţâie monoton, parcă şi el s-a plictisit de atâta mişcare. Sara se dă mai tare, împingându-şi picioarele în aer, ca şi cum ar vrea să arunce totul departe. Andrei se leagănă încet, abia

Verde zvon, verde zvon, sare soarele din pom! Muguri plini de nepăsare ies în dansuri circulare, freamătă, foșnesc, se joacă dorul macină şi sapă. Vântul verde mă-nvârtește, timpul verde mă

Dacă mă iei repede, n-aș putea să-ți dau exact ziua în care ea a devenit șoferul oficial. Cel mai probabil într-o dimineață, în care i-oi fi spus ca să evit cearta „da condu tu! dacă tot eşti aşa de

alerg, alerg eu nu pot să merg decât să alerg. tu spui – ai venit? eu confirm: – am venit. – stai colea! și eu stau. dar ochii îmi fug, mâinile-mi tremură, gândul îmi zboară, pulsul îmi

Nostalgia, draga mea bucată de crevete, servit în propria-i coajă, comandat din teribilism și consumat, aparent, din mândrie prostească. Nu că n-ai fi tu bun, dar am eu mici rezerve când îți

— Domnule, un utilaj – zice nea Toma – e ca un organism viu. Ca un om, cum ar veni. Stătea în mijlocul nostru, drept, în salopeta lui albastră din care ieșea gulerul alb al cămășii, fixându-ne pe