Poezie
blue jam session
3 min lectură·
Mediu
am ieșit din casă
cu gândul clar să cumpăr lipici
aveam o fisură mică
în atitudine
„ocoliți – pe la unu” — ziceau
și-așa am făcut.
blocul nu mai avea parter
rămăsese
doar o femeie care vindea pământ de flori
în pungi cu fermoar.
„ăsta e cu aer de balcon din '83”
a spus,
și balconul a oftat de după un geam.
am pornit pe jos,
josul însă se schimba —
era când bordură, când sunet, când
ceva ce părea începutul unei idei
întreruptă înainte de virgulă
de scârțâitul unei mici ezitări.
la colțul cu non-stopul,
un domn mânca un cablu prelungitor
cu o atitudine de om
care a renunțat la explicații.
mi-a făcut semn și-a zis:
„n-ai cum să ajungi, dacă tot încerci.”
i-am răspuns: „nu vreau să ajung, vreau doar să…”
dar în acel moment a sunat ceva.
am răspuns, politicos —
era un claxon din 1998
și n-avea nimic de zis.
un copil cu un cărucior de păpuși m-a oprit:
„ți-a căzut identitatea.”
era într-un portofel verde,
cu o poză în care clipeam
staccato retractil.
l-am luat,
am mulțumit
și m-am scuzat — preventiv,
sincer,
și cu intenție aporeică.
pe strada principală,
toate semafoarele arătau portocaliu intermitent
și scria pe ele:
„e ok (probabil)” —
dar nimeni nu traversa
deși fiecare părea că are de gând.
într-un gang
m-am întâlnit cu mine,
dar cu altă voce.
mi-a zis că n-am rezolvat nimic.
i-am zis că nici nu mi-am propus.
și-am trecut mai departe,
indiferent
pe cealaltă partea a conversației.
am intrat într-un bloc —
mirosea a drumuri neparcurse
și a covoare care știu prea multe.
am urcat un etaj, apoi încă unul.
m-am trezit în lift
(nu știu când).
liftul avea un singur buton: „aproximativ.”
l-am apăsat.
lumina mergea doar dacă stăteam nemișcat,
așa că am respirat cu pauze
și-am visat că, în sfârșit,
îmi reușise ceva minor
dar sincer.
eram, fără tranziție,
într-o parcare de subcuvinte,
unde o masă lungă
mă aștepta cu lucruri
pe care nu mi le-am dorit.
le-am luat
și le-am pus la loc,
cum se face.
era noapte
(becurile se gândeau — ca și mine — dacă merită).
ieșirea era închisă pentru inventar,
iar paznicul — o rață în hanorac —
mi-a cerut legitimația de respirație.
n-aveam,
așa că mi-a dat o cămașă
cu două mâneci pe aceeași parte.
am îmbrăcat-o
și-am continuat,
pentru că, într-un fel,
deja ajunsesem —
și nimeni nu m-a recunoscut,
ceea ce, sincer,
a fost perfect.
02684
0
un aer de coșmar care nu duce nicăieri, dar în care libertatea se manifestă creativ de dragul creativității. - „ceva ce părea începutul unei idei
întreruptă înainte de virgulă
de scârțâitul unei mici ezitări.„
jam session bun și în viitor!