Dacian Constantin

ți-am auzit aseară oasele conversând cu luna cum că prin ele curge lapte și-o să le bea pământul nu te-am trezit înfășurai aerul lichid cu zbatere de gene și scânceai a litere nespuse am

vreau doar să dansăm prenupțialele gânduri îmbrăcate în frac mâinile să ni se prindă de mâini shiva cu patru brațe patru picioare și o singură arteră dusă-n ring acolo vreau să dansăm - pe cer

aștept de mult noaptea asta cu frici un uriaș o măsoară cu palmele și-mi spune că ai să vii din toate direcțiile într-o ambuscadă de prisme până la mine-s năluci la orice colț de îndoială și

Ești cel mai bun. Dintre cei mai buni. Nu contează pe ce loc ieși în topuri, tu tot ești cel mai bun. Aș putea să vreau să fii mai bun decât atât, dar știu că o vrei tu îndeajuns. Ești cel mai bun și

mâna care m-ar ucide stă prinsă-n contemplare pe umerii soldatului crește iarba timpul ninge desculț în palmele istoriei suntem doar somnambuli anonimi de aceea fără milă tradu-mă în

mâine toate supradozele împreunate vor sta atârnate de odgoane promițându-ne corăbii sunt puntea ta trece-mă fără teamă de înec la cârmă am așezat vela cu suflet mă bate vântul gândul să-ți

în genunchi soră așa vin la tine cu torța sub manta se ridică poduri în spatele meu dar nu mi-e teamă soră sunt deja pe malul acesta unde mugurii se topesc între buze unde pașii nu lasă

am multe de la tine dar mai ales cel de-al nouălea cer breteaua ruptă a unei ploi câteva dezgoliri de mal și multe învățături prinse cu agrafe de zulufii trufiei mele zestrea asta stă drept

în-serare ștergar de nuntă se șterge-amurgul pe ochi cu trandafirii între cer și pământ tăcerea șade pe jăratec în clește clipesc stelele pas pe câmp corolă

mâhnirea ar trebui din când în când celebrată cu semnătură buclată pe suflet cu sânge nu-ți pierde mințile și tu iertându-mi nebuniile în care m-am aruncat de bunăvoie și silită de-argintul

peste tine torn nectarul i-a crăpat florii paharul a dat colțul ierbii-n lapte în măr crește ochi de șarpe zero-n palme absolut melcu-n apex a căzut pe colină printr-un os din fântână dor am

o doamne țin bine minte intrasem în tine ca-ntr-o păpușă rusească infinită și gata de-un brânci aveam o senzație verde de stufăriș bezmetic de țipete prinse-n alveole exportate dinspre cord

lasă-mi tu genele peste privire, să mă învețe ele geometria căderii irisului pe plan înclinat, îmi este cald și-mi este bine, am mîinile îndeajuns de libere ca să te poată cuprinde fără

culcată pe spate ascult gâlceava ierbii intrigantele subțiri dau lecții de fior m-ar trece printre degete m-ar planta cu propriul meu suflet lângă ele iau aerul în felii și-l adorm între

Și acum, ce urmează?! Ce stai cu bucata aia de pâine în mână,încremenit?! De parcă n-ai știi... De parcă n-ai vedea când litera îți dansează pe pleoape... Sosește un anotimp în care nu o să îmi

iarba rămasă din subțirimea punctului invers din netristețea soarelui arzând în ocru și-n arpegiu se-ntoarce din burțile hulpave de munte în zid cărămidos, stelar de-nțepături râzând

iubirea aceasta-i în sfârșit continuu din ieri și-a făcut peste noapte atele îi plânge pe umăr neputința de a ne fi iubit și noi o oră ca oamenii cu propriul meu suflet în minte mă merge

Poate că mai mult decât în alt anotimp, Dolly este în derută primăvara. Toate trăirile ei se zbat în incertitudine, se concentreaza greu și este plină doar de pofta de a căuta chintesența tinereții

ne pare rău, la semnalul următor vor înflori cactușii. abonatul e momentan în căutare de umbre în deșert. așteptați pe-un fir de cuarț în răbdare sec gustul rămuros al pierzaniei. pentru

Lumina care-i cade indiferentă și gălbuie pe obraz n-are încă puterea să-l transforme, se picură lumina și nu creează nimic, poate din cauză că e artificială, poate că obrazul lui e prea patinat de

lumea mea se îndepărtează de tine direct proporțional cu gradul de întâmplare a acului. înfiptă tăcere în vene. sau sub limbă. cine ți-a zis, ursule, că nu se poate atinge absolutul numai din

am mințit de fapt, sunt îndrăgostită de john a trecut aseară pe-aici și ne-am iubit bezmeticind lumina atârnau zdrențele ploii la fereastră iar noi ne furnicam poftele în răni am ronțăit toate

în semnul aripii avea mâinile estropiate în legănare umplea tăcerea de Oh, darling, please believe me, ce mă fac cu iubirea asta rămasă în urma răzvrătirilor de pe mal? ce mă fac cu ea? își