trăindu-mi căpruiul

Ai niște imagini atît de dense și de spontane că simt nevoia să mă opresc să-mi trag sufletul după fiecare:

ți-am auzit aseară oasele conversând cu luna
cum că prin ele curge lapte și-o să le bea pământul

am ascultat
cu inima în lumânare arderea nopții

spre zori teiul arunca pietricele în geam
și eu mă înfășuram pe rouă a nu-mă-uita

am șters urmele trecerii ieșind din tine
ca aburii ceții din gurile livezilor

Și ultimele două versuri îmi sună a șăgalnică îngînare.

Primele doua versuri imi place cum le-ai asternut, dar tare multa tristete cuprind...
Imi place tot, dar mai ales sfarsitul... Acolo am zambit..
\"..ai rămas în urmă trăindu-mi căpruiul\".. :)
Drag,
Licurici.

Licuric, Corneliu, zăludă cum mă știu, credeam că doar eu pricep această încercare, de aceea am pus și subtitlul acesta. Și mă bucur sincer pentru zâmbet, Licuric, și mă bucur pentru că ți-au plăcut versurile acelea, Corneliu, mai ales știindu-te pretențios și nemilos în ceea ce privește poezia.
Să mai treceți!

prietenesc,
Livia