condiție de sâmbure

E poezia care îmi place cel mai mult. Prinde fluent primejdia cea bună, întoarcerea și ghemuirea în starea germinativă, renașterea ca un rit inițiatic, ca o ispititoare închidere ce se deschide. Nimic mai viguros și mai tainic, mai concentrat și mai promițător ca sîmburele atins de smerenia menirii de a fi o lume:

o doamne țin bine minte
nu am cerut nimic
între gratiile acelea puteam să zbor
de la o planetă la un fir de iarbă
albastră și invers

singurătatea în fața lumii este cu mult mai tragică decât aceea pe care ți-o lasă amorțită oricine. când neliniștea ta nu vizează pe nimeni, ci creația însăși.
cred că de aceea simt involuntar nevoia să fertilizez solul cuvintelor. al lumii. al omului.
Îți mulțumesc, Corneliu.

Prietenesc (către adormit),
Livia