la fotograf

astfel de poezii in care omul simte natura sunt destul de rare prin zona deoarece subiectul nu e chiar atat de usor ori comercial... lectura acestei poezii e un moment de reamintire a conditiei umane a simplitatii si a frumusetii pe care noi oamenii \"industriali\", un fel de cyborgi deja, o uitam. panteismul poeziei tale in care cerul striga si iarba este o intriganta subtire care hipnotizeaza pe cel care i-a patruns in planul ei, este foarte reusit si are farmec. deasemenea, gasesc ca este original acest panteism, forma pe care o ia el, putin ironica caracteristica totusi omului de azi ce suntem cu totii, mai mult sau mai putin.
Interesanta ideea de a gasi cerul sa-ti fie fotograf, si poate si pozitia pe care o ai atunci cand faci poza, intinsa in iarba... imi amintesc ca aceasta ipostaza o gasim in cazurile in care exista in aer ceva asemanator cu iubirea. o sa incerc si eu sa fac o poza doua asa, dar o sa pun pe cineva sa mi-o faca, fiindca sunt sigur ca n-o sa am rabdare sa-mi vorbeasca cerul.
un text deosebit/ ce merita citit
drag,