Poezie
exil în neuitare
1 min lectură·
Mediu
iubirea aceasta-i în sfârșit continuu
din ieri și-a făcut peste noapte atele
îi plânge pe umăr neputința
de a ne fi iubit și noi
o oră ca oamenii
cu propriul meu suflet în minte
mă merge pe spate un melc lunecos
(iubito, să fim drepți în scrimă)
acum la ce uzină ni-s topite armurile
la ce timp se conjugă iubirea aceasta
i-am înfipt în gură un mănunchi de cuvinte
dar ea urlă frântă cum că îi e a fi
curge din canistră ulei negru de ciumă
locuiesc în brațele ei
ca între două benzinării
e-o glumă palimpsestul acestei iubiri
vorbim despre ea privind din afară
cum două alte păsări se ciocnesc
de două alte ferestre de-o vară
în piept doar un ecuson
de identificare
posedați trecut
exil în neuitare
023010
0
1.Din tot lemnul acestei poezii, eu zic că ar trebui să mai cureți un pic scoarța - prima strofă.
,,iubirea aceasta-i în sfârșit continuu” – ar putea fi interpretabilă dar parcă are un zgomot de fond interior deranjant. Nu știu, prima strofă parcă nu face parte din tot întregul, parcă altcineva se destănuie, molcom, fără sârg.
2.,,ea urla multă”. Acest ,,multă” cu siguranță poate fi rescris sub un alt chip.Nu dau posibilități. Există.
In final mă delectez în fata spectaculosului combat cu iz de ciumă gazolinică.
Pânp la urmă finalul spectacolului lasă grilajul să cadă între două suflete.
Nu uit pregnanța acestui ,,exil în neuitare”, găsit într-o casă parăsită de melc.