Dacian Constantin

lasă-mi tu genele peste privire, să mă învețe ele geometria căderii irisului pe plan înclinat, îmi este cald și-mi este bine, am mîinile îndeajuns de libere ca să te poată cuprinde fără

tremurul meu e un țambal în care îți sângerezi coasta am pielea dacă de la întâlnirea cu zgura istoriei privește aici e groapa comună în care ți-am îngropat frustrările temerile trecuturile știrile

prin soarta cărnii globule dansează preț de o clipă electrizant este fiorul că ești ce fel de cruce preferi azi cu brațele coloană sau cu șovăiala în cerc zi-mi orice mă aflu în condiție de cuvânt

azi te las să inspiri podeaua adânc în tine și să-i verși pașii ridicându-te deasupra lor fără să umbrești mersul eu las fruntea clipei să mi se așeze pe umăr dar gândului îi cresc la răscruce

am întors capul și am văzut umbra lungită cum se-ntâlnea cu o umbră și mai mare sub lună ireală de fapt luna este mereu ireală niciodată nu seamănă cu ceea ce știm despre ea cea de acum sau

fii atent la cuvinte fii atent cum se întâmplă ele pune mâna fiecare obiect are o muchie tăioasă dincolo de care durerea e mută până la care îmi place să-mi testez trucurile încordez privirea

să știi că dorm pășește tiptil uimirea pleoapelor duse pe perne umbra se urcă pe trupul sorbit în sticle prelungi cu gâtul subțire sunt tânără-n tine un roi de narcise a spânzurat toate

vreau doar să dansăm prenupțialele gânduri îmbrăcate în frac mâinile să ni se prindă de mâini shiva cu patru brațe patru picioare și o singură arteră dusă-n ring acolo vreau să dansăm - pe cer

și muzica aceasta mă scoate din minți timpul ascuns în contrabas îmi joacă răbdarea în corzi pe timpane amurg de ciocolată privirea minerală mă țese în demnă condiție de preș decoltate

ar trebui să dorm să îmbătrânesc nebunia să visez felinare cum plâng galben ochi de fată să mă ascund în cuvânt și să te hăituiesc undeee sunt ghici undeee sunt tu să crezi că-s plecată să-i

cinci frenetice pliscuri croncănitoare găurind cu foamea lor pojghița tremurândă a ferestruicii din cer degetele mele împing tot mai sus tavanul aura coroana e posibil să cresc să mă lungesc să nu

când stăm de vorbă ca oamenii eu sunt o ciută mă uit la tine și mi-e limpede că pe măsură ce mă izbesc de porțile tale bine lăcuite în spatele meu se înnoadă câteva dorințe mici femei au

Mâine dimineață, oricum, toate milioanele de senzații împreunate își vor sorbi cafeaua de după, ascunse, pătrunse, tu le mai vezi? pe unde s-au dus, că nici nu mai miroase a ploaie, a tors, a

o moarte mică și-o moarte mare se ascund printre știuleții hliziți eu cred că se joacă și ele ca noi se-mpiedică în șireturi mai sughiță ca oamenii așa că nu bag în seamă toate

m-am dat prin biserici de-a dura mereu menestrel, tot mai dus, de-acasă, din mine, cu gura de foc peste ochiul răpus mi-am rupt vergi de-altoi din credințe crescute pe firul de mac, mușcând de

mâhnirea ar trebui din când în când celebrată cu semnătură buclată pe suflet cu sânge nu-ți pierde mințile și tu iertându-mi nebuniile în care m-am aruncat de bunăvoie și silită de-argintul

cât dai la schimb pentru-o valvă de cuvinte cât ești dispus să arunci pentru gura mea la ce-o să renunți cu ce-o să rămâi cum o să articulezi golul din pahar cum o să reinventezi tăcerea dacă

a adormit timpul în cizme pășește cu grijă să nu trezești vreo scânteie să nu luăm foc chiar acum în muțenia mimului mimul cel orfan de tată de litere cu simbrie codată biciuită secunda cu