Cristian Munteanu

trece cortegiu de tăceri prin oase mor copiii din mine se scurg din zmee în cretă cu ei auzeam nesculptatele cărți cum se zbat în neînrădăcinații copaci erau instrumentele mele de

cineva se laudă cu morții medalii agățate la tâmplă soțul mama copilul sora același inevitabil altfel de dureri simt golul de pe culoarul autobuzelor românești ca epicentrul

când eram mic îi arătam mamei cum vine cineva cu o falcă-n cer și cu una în pământ mama fugea cu mine-n brațe de parcă venea furtuna și o prinsese secerand arunca apă în cuptor să nu iasă

azi e blană de câine bătut ym-ul e șirag de geamanduri de care se agață înecatul de mine se închid ferestrele ca niște guri de balenă despărțind împărțind lumile bat oameni în dinți și

rupe draperiile să facem hamuri pentru animalul ăsta afectiv mai bine nu îi intră lumina-n ochi și dă din copite mai sparge dracu\' lumea asta alb-negru în suflet e beznă pun indigenii

stăm alături povestiți din cap până-n picioare oare la lumină neagră se văd sufletele noastre împletindu-și degetele? te uită la acoperișuri obraji mâncați de vânt pe sub ele o mulțime de

vând pretext de stat vertical oamenii poartă gecile la subraț alte identități dimineața e doar un alt rid bun de coborât în zațul cafelei (ceașca asta pare atât de înțeleaptă) numai

femeia se sărută având pe buze numele sfinților și dracilor se iubește de parcă gâtul și umerii ei miros a pagini de carte abia tipărită i se spune dacă dumnezeu ar fi fost femeie ar fi

cristi are un hobby adună fraze și le pune într-o cutie nimic deosebit până aici cristi mai are și un vis să scrie un poem pe un glonț și-apoi să și-l trimită înapoi în creier odată a stat

cristi are un hobby adună fraze și le pune într-o cutie nimic deosebit până aici cristi mai are și un vis să scrie un poem pe un glonț și-apoi să și-l trimită înapoi în creier odată a stat

urlet de lup se-nfige-n tălpi frică de moarte port sub căciulă alb pe dinăuntru apus pe dinafară (așa mi-am vopsit casa) totul e fix cum pare în ziua asta nespovedită doar șanțurile au

azi e o zi plină doar de lumină i se face autopsia moartea bagă capul pe ușa camerei mele și-ntreabă dacă a murit cineva n-are arătător mă uit în jur da a murit patul s-a-necat cu os de

azi azi-ul e șirag de evenimente trase pe coloana mea vertebrală e carne de pește dezosat în ziua dezlegării e bonsai sub care se coc toate gândurile lumii azi azi-ul e lins pe buze să

femeia se sărută având pe buze numele sfinților și dracilor se iubește de parcă gâtul și umerii ei miros a pagini de carte abia tipărită i se spune dacă dumnezeu ar fi fost femeie ar fi

femeia se sărută având pe buze numele tuturor sfinților și al dracilor se iubește de parcă gâtul și umerii ei miros a pagini de carte abia tipărită i se spune dacă dumnezeu ar fi fost

croșetează-mi un cimitir așa pe gât să țină de cald sfinților ce convertesc mărul lui adam fă din lâna rămasă o colivie pentru papagal cică viața lui a fost un eșec n-a cântat la scala din

știu, scriu poeme palide e de la lumina lunii pe care-o ții între dinți ca pe-o bomboană dar n-am ce să fac vine vremea când or să zboare cuvintele din fotografii și va trebui să ne știm după

ziua asta are o gaură-n haină uite aici în dreptul pieptului s-o fi ars de la atâta galben adu o papiotă de plumb să-ncercăm să coasem ziua asta de haină să poată să iasă amândouă în lume că

azi e bine e un soare ce amestecă vii cu morții (se) cască prăpăstii(le) și nu pun mâna la gură moise nu face față amintirilor se despart doar ușile metroului inima azi-ului bate