Cristian Munteanu

funcționez pe bază de cortegii funerare în podul palmei mele stângi e petrecere când la fiecare etaj al degetelor mâinii drepte moare câte un locatar și invers înmormântările se țin

într-o zi când pământul va căsca de plictiseală o să-mi cadă în moalele capului măseaua lui de minte o s-o port în loc de cruce, bolovan, piramidă sau alte mijloace de transport cu care se

dacă ar fi să te desenez aș începe cu o întrebare simplă vrei să fii bethleem-ul meu? apoi liniile vor curge printre bucăți de piele uscată ca oamenii strecurați printre semeni de un baston

bate-mi inima cât e caldă să iasă o copaie lasă-ți acolo viețile îmbrăcate accidental și bate-mi inima cât e caldă uite, ia formă de luntre stai cu degetele cârlig să agăți comete

azi se întind cearceafurile ca un strat de smoală peste albele clape de pian anele și manolii sunt tencuiți în trotuare fiecare talpă e o mistrie netezind forme de relief vocea ta îmi

dă-mi lama ghilotinei s-o altoiesc pe spinare de cocoșat iese un leagăn cu care spintec aerul în cele văzute și cele netrăite din restul ghilotinei îmi fac dulap să-mi agăț mâinile astea

azi e o zi-plumb duce nada aproape de gurile premuritorilor e zi de pus pe rănile zeilor să se topească între oase contra cost iei o cartelă cu două drumuri dus spre iad (abonamente nu

tu de fapt n-ai ochi doar două gheme de lumină din care-mi croșetez eu zile nici gură n-ai ci un sfert de caisă lipit peste un sfert de lună tu de fapt n-ai sâni ci două bucăți de

îmi amanetez 1001 de zile 500 le pun pe tejghea fișicuri cu 501 dau după oameni iau în schimb imitația asta de \"te iubesc\" rostită de jumătate de om (să nu fie tot a mea că uit repede

cică secretul e să mesteci gumă multă gumă să mesteci furibund vise, iluzii, iubiri, hormoni să mesteci cum dădea michelangelo cu dalta fără să fii preocupat de ce iese să iasă tot ce e de

prin mine mișună un sălbatic l-am văzut ieri la intersecția a două străzi cu nume banale (există iubire? și merită să trăiești?) aplecat de parcă avea răspunsurile în tolbă elibera

se aruncă oamenii în prăpăstii cu gura deschisă înghit golul din ele jos ajung ușor balonați timpul îi apasă pe burtă le îndeasă între buze o pâlnie așezată invers detașamentele de

se aruncă oamenii în prăpăstii cu gura deschisă înghit golul din ele jos ajung ușor balonați timpul îi apasă pe burtă le îndeasă între buze o pâlnie așezată invers detașamentele de

azi „azi-ul” e pieton mergând pe trotuare împletite e piele agățată pe umerașe din caninii vieții e plâns lunecând pe sub uși jupuite e cavernă între coastele muritorilor din rând azi

hârtiile dezgolite de vorbe răzbat prin pustiul din străzile fără trotuare crucile își poartă pe umeri condamnații slujbe de pomenire se aud din oameni încă vii calea ferată

a plecat puțin să numere câte nuanțe de galben are van gogh să vadă degetul putrezit al lui goya cum scrie nada pe hornuri se va opri puțin să se uite cum don quijote îl scrie pe

Stau într-un tranșeu și aștept moartea. Plouă și mă chinui să-mi șterg sprâncenele pentru a nu fi luat prin surprindere. În răstimpuri, când obosesc, mă așez pe fundul tranșeului, ca și cum aș

merg prin casă cu pas de vizitator singurătatea dă în clocot ca și cafeaua niciodată ca fericirea mă apuc să fac pe ghidul \"la parter avem pașii ei observați călcătura moale, de

nu eram atent tu întorceai tava să beau cafeaua în care strănutase dumnezeu nu erai atentă eu întorceam decorul în jurul tăvii încărcate cu vorbe căzute când îți scuturai părul de atunci

se așază cocorii în cerc pe scaunele astea fără spătare azi se îngroapă punctul de lumină e greu să-ncui pleoapele cu atâtea aripi pe ele azi se trage cu ochiul printre pene cocorii au

cad epoleții tăiate capete de găini viața are ochii roșii de la blitz sau de la prea multă singurătate a plecat ieri moartea după țigări ce clișeu fumat și-a fugit cu

se cască tranșee sub ochi trageți la țintă vă fac din iubire un ursuleț de pluș dacă nimeriți nu plâng nu rugineste degetul pe trăgaci mi-s coastele sterpe iluziile rămân prinse în

cad bucățile de asfalt de pe mine mi se desfac stațiile de autobuz la încheieturi fluturii mici au întotdeauna nevoie de piroane e un fel de legea compensației merg oamenii doi câte doi vor

cică ziua se deschide cu foșnet de mâini africane pe staniolul milkăi se sare dintr-un pătrățel într-altul repede repede că se topește și rămâne doar senzația piciorului divin la noi între