Cristian Munteanu

se aruncă oamenii în prăpăstii cu gura deschisă înghit golul din ele jos ajung ușor balonați timpul îi apasă pe burtă le îndeasă între buze o pâlnie așezată invers detașamentele de

cristi are un hobby adună fraze și le pune într-o cutie nimic deosebit până aici cristi mai are și un vis să scrie un poem pe un glonț și-apoi să și-l trimită înapoi în creier odată a stat

azi e o zi suplă ca trasă printr-un ochi de sârmă ghimpată i-aș măsura talia sânii și coapsele dacă trăirile nu mi-ar sta precum ciorile pe firele de înaltă tensiune dacă ideile n-ar zdrăngăni

câteodată, viața este cea mai lentă și dureroasă sinucidere...

Ferice de trenuri. Șinele duc întotdeauna la o destinație. sau Ce tristețe pe trenuri; nu se pot abate, fără urmări, de la drumul lor.

azi azi-ul e un cimitir al elefanților plin cu oase de șobolani e păcura cu care machiază oamenii cărțile și le pun să se uite la minunea-foc e tastatură fără negrele semne de pe ea e

Am pierdut razboaie si tanguieli, am refuzat sa aud strigatele leprosilor, am inchis ranile cand Isus a fost rastignit, am ocolit atatea vieti de suferinta. Iar mai apoi, am luat forma si am

aseară am sperat să ningă... pentru avea un pretext să ne ținem în brațe în fața focului ce țâșnea dintre nămeți... și da, am vrut să fiu și lună dar mi-a fost teamă că pământul se va

Oare cand vom invata, ca un apus de imperiu roman, sau un val lunecand printre degete, simtite singur,sunt sterpe daca nu ne poarta, macar cu gandul in lanuri de grau. Dar nu toti am putut sa

Stau într-un tranșeu și aștept moartea. Plouă și mă chinui să-mi șterg sprâncenele pentru a nu fi luat prin surprindere. În răstimpuri, când obosesc, mă așez pe fundul tranșeului, ca și cum aș

Mă întreb dacă omul este un accident al ființei sau al neființei.

îmi amanetez 1001 de zile 500 le pun pe tejghea fișicuri cu 501 dau după oameni iau în schimb imitația asta de \"te iubesc\" rostită de jumătate de om (să nu fie tot a mea că uit repede

azi pe seară am murit fardați-mă (moartea de singurătate lasă urme adânci cât o brazdă trasă cu sabia) îmbrăcați-mă în dimineața albă din ultimul sertar puneți-vă și voi straiele de sărbătoare

se deschid sertarele cerului și curg de acolo ciori ne ning cu pământ de pe aripi noi traducem totul optimist că doar avem puști cu lunetă și tristeți lavabile răzbat la urechile lor rapsodiile

de jos, din pământ stau și contemplu zborul sentimentelor... și simt cum scurmă pământul reavăn regretele mele... vor să-și revendice și ultimile amintiri... învins, deschid ochii și devin

Mă-nghiontesc cu dumnezeu pe drumul spre Bulzești. Ãsta nu ne înghite pe amândoi în același timp, și ne scuipă, (dincolo de șanț) pe unul sau altul, când i se străpezesc dinții de subtilități

tu de fapt n-ai ochi doar două gheme de lumină din care-mi croșetez eu zile nici gură n-ai ci un sfert de caisă lipit peste un sfert de lună tu de fapt n-ai sâni ci două bucăți de

nu eram atent tu întorceai tava să beau cafeaua în care strănutase dumnezeu nu erai atentă eu întorceam decorul în jurul tăvii încărcate cu vorbe căzute când îți scuturai părul de atunci

azi e bine e un soare ce amestecă vii cu morții (se) cască prăpăstii(le) și nu pun mâna la gură moise nu face față amintirilor se despart doar ușile metroului inima azi-ului bate

Doar vreascu-mi prinde verde pal si atarnand in apa clara, incepe-a se-mbiba cu pietre moarte. Nisip, in juru-mi, nu gasesc pentru a scrie pamantului... Dar ce ? Intreb cu scoarta-mi; Sunt mut.

urlet de lup se-nfige-n tălpi frică de moarte port sub căciulă alb pe dinăuntru apus pe dinafară (așa mi-am vopsit casa) totul e fix cum pare în ziua asta nespovedită doar șanțurile au

se uită vizorul prin mine ulița pe care mereu doar vin bocitoare îngenunchează nucii și le tencuiesc ridurile se ridică cimitirul într-o rână și cască precum o pisică sătulă o daltă eliberează