Poezie.ro

Scriam, pe 29-III-2002, un text despre poezie.ro. Unul ușor superficial, în care dezvoltam, argumentat zic eu, subiectul relațiilor de suprafață care se cristalizaseră, cu pericolul împietririi deasupra capului, pe acest site. Între timp m-am maturizat. Cu tot ce presupune procesul asta blestemat: resemnare, tăbăcirea membranei cu care simțeam, blazare. În curând se fac patru ani de la scrierea acelui text și, dincolo de aprecierea Ilincăi (povestașul), nu mai rețineam nimic. M-am uitat peste el și-mi dau seama că, departe de a fi perfectă, lumea din el era una mai suportabilă. Pentru că, dincolo de ideea \"eu sunt mai intelectual decât tine sau mai poet decât tine”, spațiul era unul ușor intim, cadru care mai tempera din orgolii. Se pare că atunci când am ieșit din peșteri nu a fost cea mai bună decizie. Încă tânjim după ele, ca unic spațiu în care desenele noastre rupestre sunt mai bune, la modul imediat, decât ale celuilalt. Mă rog, nu dezvolt acest palier. Altceva mi-a dat ghes în reluarea ideii. Iată ce scriam atunci “Aici, ca si in societate, exista oameni care au drept unica sursa de inspiratie (sau de respiratie) fenomenul indragostelii. Daca in viata asta le tine de foame si de sete, de idei si de ratiune, aici le tine loc de creatie literara. Si, culmea, se considera si ultragiati cand cineva indrazneste sa le spuna ca “poeziile” lor sunt slabe. Si intotdeauna se vor gasi destui care, scriind acelasi gen de “capodopere”, se autosesizeaza agresiv, doar in virtutea gandului ca va veni o vreme cand si ei vor fi luati la “rost”.” Mi-aș mai dori acest lucru. Acum e la putere sexul umed, gaura, sfârcurile ploii, prepuțul ciomagului. Din cauza unei monstruoase plictiseli, cred, apar tot soiul de imagini comune ridicate la rangul de artă. Din păcate, toți acești “artiști” țin cu tot dinadinsul să-ți arate că, dacă te opui cuvintelor mânuite de ei, ești retrograd, limitat și chiar un fals pudibond. Nu înțeleg că ei nu sunt în stare, cel puțin deocamdată, să surprindă “latura uriașă a lucrurilor comune”. A reușit Sorescu. Și cam atât. Minimalismul e bun, dar e în lipsă de altceva. Poeții noștrii, douămiiștii, nu scriu așa pentru că au ales, ci pentru că altfel n-ar prinde. E singura lor cale de a spune nimicul într-o formă care măcar să șocheze doar prin ea însăși. Am ascultat, la cenaclul Euridice, o fătucă, Livia Roșca. În afară de rimeluri, sexul fierbinte al ei sau al prietenei, spălat covoare, sâni bălăngăniți ca un clopot tras de un ateu, nimic nu a ajuns la mine. (nu am scris fraza asta ca cineva, vreun deștept desigur, să-mi spună că la el a ajuns). Am auzit că a luat și un premiu, important presupun, Prometheus. După ce a terminat de citit, unica întrebare era, bine și? Cu ce rămâi? Poezia a devenit doar un aparat de născut senzații? Nu mai e un mecanism de a-ți trage un șut în dorsal pentru a te definitiva ca om? (sper că nimeni nu se va găsi să-mi țină lecții despre rolul poeziei sau despre efectele ei în viața furnicilor. Am citit cartea). Am sentimentul că poezie devine tot mai asemănătoare cu sexul. Faci multă, se înăsprește organul și nu se mai resimte atâta plăcere. Și încerci s-o biciuiesti ca să te satisfacă. (nu, nu știu din proprie experiență). Mi se pare că poezie e din ce în ce mai mult confundată cu o curvă care, plătită, trebuie să accepte toate fanteziile unui client. Nu mai există o conștiință a scrisului, o preocupare pentru mesajul ajuns în receptor. Bagi niște imagini cu geamurile jegoase ale tramvaiului sau cu vulturi care caută găuri și gata. E bine. Sau faci apel la simboluri hinduse și te freci cu mâna pe burtă la ideea că ești bun și frumos că tu nu scrii pe înțelesul prostimii. Că să nu fiu acuzat de pudibonderie mă grăbesc să mărturisesc că îmi place un vers care sună “mă masturbez cu un cui întors”. Pentru că mă duce cu gândul la o imagine în care sexul e aidoma unui tablou, expus tuturor privirilor, consumat. Deci există ceva ascuns sau doar născocit de mine, dincolo de cuvinte. Dar există. Un alt lucru pe care nu-l înțeleg este lupta asta dusă uneori pînă la înjunghieri verbale pentru un loc mai în față la o masă din satul aflat la periferia literaturii române. Mulți se împing unul pe altul în cărțile de literatură cu niște producții frumos ambalate, dar care nu fac decât să zdrăngăne frumos. Avem o morgă care să ne facă interesanți, construim la poezii ca niște zidari preocupați mai mult de nemurire decât de unghiul arcadelor, și-i urâm de moarte pe cei care îndrăznesc să ne râcâie cu degetul imaginea. Știm că nu ține. Infatuarea care vine cu 100 de cărți citite e absolut năucitoare. Rapacitatea cu care susținem că doar noi avem dreptate nu face decât să dea de bănuit. Fervoarea ascunde lipsa argumentelor, de obicei. Cred, fără nici o legătură altfel decît conjuncturală, că așa simțeau teroriștii la manșa avioanelor. De neclintit în lumea lor mică, pe care o gestionau fără probleme. Aveau nevoie să creadă în ei mai buni, capabili să se sacrifice pentru o cauză. În cazul nostru se sacrifică poezia. Și poeții azi-ului nu-și asumă responsabilitatea actului în sine. Pentru ei receptorul e stricat. Au trecut aproape patru ani și s-au retras o mulțime de oameni. Filip, Deisis, Lola Humboldt, Lapislazuli, Codri …. Au luat cu ei un stil care putea fi o alternativă la poeziile (sau proza) fardate până peste poate, născute din zaț, scrum sau prezervative și crescute la alte școli decât ale substanței. Au trecut patru ani și, iată, având dorința de a mai protesta puțin, îmi dau seama că nu m-am maturizat aproape deloc. Și ce bine mă simt și cât rău îmi fac. Încă ceva. Bobadil mi-a spus la un moment dat că e frustrant să nu te citească multă lume, trimiterea fiind la textele mele, așa că, îi răspund aici că nimic nu e mai frustrant decât să vezi cuvinte înșirate într-o pagină ca un colier de perle atârnând de gâtul unei femei care continuă să se comporte ca o țață. Și-mi permit să-i spun acest lucru pentru că el, am încredere, va înțelege.