Cezar C. Viziniuck

Mă preling amețit de fumul de țigară prin camera albă. Imensă. Tăcere. O tăcere mormântală. Fantasme ce altădată stăteau agățate undeva într-un colț al minții, se dezlănțuie. Tâmple

singur, pe o stradă aglomerată, cufundat în gânduri amorțite de frig. miros de zapadă topită. zgomot de mașini în mișcare. Cerul plumburiu dezmiardă cu picuri mari de ploaie obraji-mi umezi

liniște în crângul de salcâmi cu crengi de gheață ridicate spre cer în rugă aprinsă Pământul cheamă cerul prin porii crengilor răsfirate. Îndurare! Rugi tacite. Suspine prelungi al fiecărei

Totul este atât de ciudat și îcâlcit! Sau le văd doar eu așa? Absolutul rămâne îndepărtat și veșnic inaccesibil, dispărând în spatele bietei amăgiri multicolore pe care o numim lume sau viață.

O floare de lumină își lasă mireasma în sufletul meu pierdut. Am omorât amarul cu penița frântă, ruginită. O liniște mă cuprinde. Printre cuvinte sparte, poeme nescrise. Rupt de

luna în măiestria ei vibrează făcând ca bolta neagră să se umple de lumină. stelele în rebeliunea lor, clipesc scuturându-și praful cosmic. copaci fantomatici străjuie grădina albă, de gheață.

Te regăsesc în scrisul meu, printre cuvinte și versuri. Chipul tău bălai, de ceară, mă chinuie ziua prin strălucirea soarelui, iar noaptea în lumina lunii... Pentru ce am ajuns ca un copil

Moartea este deja în mine. Gheața ei se află în inima mea. Picioarele le simt ca de plumb. Ochii îmi sunt roșii, înjectați cu sânge. Îi simt mâna ce mă apasă continuu și răceala ochilor ei ce mă

Aici dorm eu, un nimeni chiar Ce-am fost în viță un solitar; Aici, sub această piatră cenușie Îmi duc dorul pe vecie. Tulburat am fost o viață, Fără iubire, fără speranță, Dar acum sunt

Timpul în profunzime: se află în grădini. Privește cu se puse. Deja se scufundă. Deja este în interiorul tău. Ce transparență târzie pentru a fi întodeauna împreună! Da, copilă: ești o

Luciul palid al Lunii se contopea cu strălucirea veozei. Eram singur. Pierdut. Inconștient. Îmi lipsea glasul acela de copil, râsul lui cristalin plin de veselie, nevinovat. A fost atât de greu, atât

Am cunoscut odat\' un tânăr, suflet ales și mare, Înflăcărat de-o țintă înaltă și cerească. Privirea-i limpede, deschisă, de vultur tânăr, Era spre soare îndreptată, alt scop fiind mai

un apus s-a așezat pe un cer de praf o lumină sângerie s-a oprit în munții de cleștar, în lumina apusă a soarelui trăim cu bucurie anii ce-au trecut

Așteptând răsăritul, am lăsat întunericul să pună stăpânire pe timp. Mi-au paralizat picioarele; mi-au înghețat ochii, urechile, mâinile și sufletul, dar eram liniștit... Știam că soarele

Li s-a făcut milă celor de sus De o biată bătrînică care Avea pensie trei lei și i-au pus Încă un leu la recalculare.

Noaptea... Atât de neagră și plină de mister!... Cu stelele ce sclipesc aidoma unor beculețe în pomul de Crăciun; cu Luna, un glob imens de aur; cu liniștea ei atât de stranie; cu fantomele

Roberto Medina după ce se despărți de Soledad, porni cu pași mărunți spre casă. Nu vru să ia un taxi și nici mașina ce o avea parcată în parcarea sediului companiei tatălui său unde lucra ca director

Deja nu ai frică, deja nu ai moarte, deja nu ai pentru ce plânge pentru că Hristos trăiește și speranța este deschisă.

de ce te doare soarele meu când apune peste tine făcându-mă să te privesc din neantul universului de ce iubirea mea te doare atunci când te iubesc și ochii tăi aruncă fulgere ucigătoare ca

Noapte. Luna aidoma unui glob imens de aur străjuiește în marea de stelea a unui cer perfect senin. Liniște apăsătoare, înghețată. Tu-mi apari în toată splendoarea cu păru-ți mătăsos de

încec să-nțeleg cuvintele ce mi se tot spun dar e greu ele vin precum o cascadă și se lovesc de mintea mea precum niște bolovani din roca cea mai tare păstrez liniștea păstrez ceea ce pot