Cezar C. Viziniuck

încec să-nțeleg cuvintele ce mi se tot spun dar e greu ele vin precum o cascadă și se lovesc de mintea mea precum niște bolovani din roca cea mai tare păstrez liniștea păstrez ceea ce pot

Să ne-ntâlnim în noaptea dintre ani și să ne strângem mâna frățește. Un nou an, o nouă viață cu noi idealuri și speranțe. Haide-ți să mai sperăm o dată la o viață nouă, precum anul și să ne

Când ochii tăi ca două mari pumnale Se-mplântă în sufletu-mi chinuit, arzând Și inima din mine atunce cu greu tresare, Căci te iubesc și din iubire muri-voi iubind. Tu ești o zână ce pari a fi

lumina crudă a Soarelui mă străpunge dureros lovindu-mi intestinele cu săgețile lui arzătoare e prea greu să visezi în noate când atâtea zile de coșmar te trec prin ascuțișul săbiilor ca mai apoi

de ce încercăm să fim alții de ce să nu fim noi cei care trăim într-o lume de ceară în care totul se topește cu trecerea timpului de ce nechinuim spre schimbare de ce să nu privim Luna care

Carpații - leagănul românilor dintotdeauna. În cuprinsul lor, ca în străvechi vremuri, codrii de molit își tălăzuiesc marea de cetină sub vântul anotimpurilor Acolo sus la vremea

Negura-ntunecată a nopții Încet se lasă peste lume, Iar pe negreața bolții Taina-Can încet răsare. Două fete ce-s surori La fereastră atuncea sar Și-l cată din priviri Pe frumosul

amintirile mă aruncă într-o mare de gheață tăcerea îmi cutremură ființa sunt prins în mijlocul terorii de a trăi ochii mei văd lucruri orible iar atunci când îmi beau cafeaua și privesc în

Adormit în grădinile de maci Mă visai un înger călător Ce, plimbându-mi pasul ușor Ascultam un cânt de pitpalaci. Era noapte afară, iară Luna Ce strălucea pe cer armonios Îmi făcea cărare-n

La fel precum lumea e prea vastă Ca să o putem cuprinde, Și iubirea-i prea misterioasă Pentru a o putea atinge. Iubirea ce în noi se ascunde E atât de dureroasă... E prea greu a-nțelege de

Plouă cu picuri mari de zăpadă. E frig și nu e. Picăturile împrăștie apa pe asfaltul nins. Norii cenușii cern apă și zăpadă. Oameni cu umbrele, negunoscuți, pe strada în freamăt. O natură

mormânt aburind - iubita-mi zace moartă rece ca gheața *** Cimitirul rece înconjurat de noapte - Luna dormitând

\"Liniște-adâncă mă-nconjoară Învăluimdu-mi inima, Dispari odată suferință! Pace cerească mă cuprindă\" (Fritz Hörstemeier, Seară) Andreea dormise greu așa cum se întâmplă atunci când

Când mă uit la stele știu că ești acolo, când mă uit la nori și acolo te simt, ca o consolare. Ești pretutindeni; și în mine. În flori, în pietre, în furtună și în liniște. Noaptea Luna își

Regele cerului din ușă-n ușă precum un cerșetor, caută un loc. Deschide mâna ta că este noaptea de Crăciun; pune-l la masa ta, dă-i din pâinea ta. Caut pe pământul meu noi frați care să

Plănuiră moartea sa în liniște; asmuțiră cu strigăte poporul și pe lemn atârnară corpul său... în ceasul al noulea, în ceasul al noulea, Domnul... Domnul muri... Domnul muri... Este ceasul al

Iubito, îți dormi somnul cel de veci. Ești moartă... moartă... o, ce cuvânt îngrozitor... trăiești doar în amintirea mea... vei deveni tot mai palidă până când umbrele întunecate și reci mă

Mă cuprinse un foc arzător. Sfeșnici ale Domnului. Un strigăt, apoi liniște. Mări grele tălăzuiesc însingurate. Un vuiet. Un șopot. Adânc, foarte adânc. Oră plină de har. Mi-am ridicat

tăcere... vântul dinspre Mare deveni mai rece - pluteam iar pe valurile încrețite îndreptându-mă spre casă

Privesc... O adevărată comoară... Livezi verzi, păduri întunecate, cerul siniliu care se boltește-n depărtare deasupra muinților albăstrui. Un crâng minunat de mesteceni... Trandafiri,

Ninge cu fulgi de-argint pe strada mea. E iarnă iar și neaua albă a acoperit din nou pământul cu plapum-ai pufoasă. E frig și ger, dar nici că-mi pasă... În sufletul meu simt căldura

Pe lângâ plopii fără soț Ades eu mă plimbam; Îi cunoșteam atunci pe toți, Azi nu mai e un ram.

Din picături de rouă se poate face-un vers; din lacrimi vărsate se naște o strofă; din emoții se naște-o poezie.