Cezar C. Viziniuck

Încă nu am reușit să opresc avalanșa gândurilor mele. Cimitirele sunt pline de ele, întinse ca niște umbre în așteptare. Morții își întind mâinile cerându-le unghiile tăiate sau poate doar o

Scrie ca și cum ți-ar crește o coastă în palmă, ca și cum ți-ai aminti focul dinainte de carne. Îndeamnă-ți degetele să sape — nu în hârtie, ci în nervul care încă te ține. Spune: aici începe ceea

Se lasă serile în Toledo și peste Gura Humorului, umbrele își caută numele pierdut, și tu, Ester, crești din prafuri vechi, din vitralii sfărâmate de timp, dintr-o vară care ar fi putut să nu se

Se împlinesc doi ani de când Alex Ștefănescu nu mai este printre noi, și totuși prezența lui se simte în continuare în paginile pe care le-a scris și în memoria celor care l-au cunoscut sau l-au

Nu-l vezi încă. (Eu? Serios? Și dacă nu-l văd, asta înseamnă că nu există? Sau e doar ascuns să-mi testeze răbdarea?) Și totuși, ai ajuns la marginea lui. (Marginea mea? Poate marginea lui e

Dimineața nu m-a găsit. S-a strâns, mai degrabă, în jurul unei îndoieli care mă presupunea. Lumina nu a intrat pe fereastră, ci s-a lăsat convinsă să rămână. Pereții au ezitat întâi, ca niște

ACTUL 1 SCENA I Decor: Un apartament aproape gol. Un scaun. O masă. O ușă în fundal — fără clanță. Pe perete, un ceas fără limbi. Andrei stă pe scaun. Nu se mișcă. Tăcere

Te invit să pășești. Nu ca într-o sală de lectură, ci ca într-o cameră fără pereți, unde timpul atârnă ca o perdea udă și respirația ta devine singurul ceas. Intră. Aici, sub pleoapa

Dimineața a început cu o propoziție incompletă. Am lăsat-o pe masă, lângă pâine, ca pe un obiect care va fi folosit mai târziu de cineva care nu sunt eu. Orașul vorbea fluent, dar nu

Te-am iubit ca pe o rană care învață să vorbească, încet, fără să ceară vindecare. În fiecare dimineață îmi lăsam numele pe marginea ta, ca o haină uitată pe un scaun gol, sperând că te

Stau într-un pat care știe mai multe despre mine decât toate oglinzile orașului. Salteaua e o hartă moale a zilelor ratate, iar perna — un martor care nu depune jurământ. Scrisul nu mai vine

Am plecat cu casa în buzunar, îndoită ca o scrisoare citită prea des. La vamă n-au întrebat nimic despre visuri, doar dacă am ceva de declarat: am tăcut — viața nu încape în formulare. Sunt

Cartea nu începe pe hârtie. Începe într-un gol care respiră. Un spațiu fără nume în care mâna tremură înainte de a ști că va deveni semn. Cartea nu se lasă privită. Ea te privește

Romanul Mi última melodía (Ultima melodie) marchează debutul literar al lui Denis Dincă, scris la vârsta adolescenței, fapt care oferă o cheie importantă de lectură pentru întregul text. Autor de

Cortegiul nu înainta. Se mișca într-o lentoare circulară, ca o idee care refuză concluzia. Dricul tăia strada cu o demnitate mecanică, iar florile aruncate din mers nu cădeau imediat; rămâneau o

Când a ajuns în sudul Spaniei, bărbatul nu căuta nimic anume. Avea un rucsac cu fermoarul stricat și o convingere vagă că mersul pe jos îl va ajuta să-și țină gândurile într-o ordine suportabilă.

În ziua aceea mulțimea a învățat să respire ca o singură fiară, cu pielea făcută din frici mărunte și din uniforme călcate la dungă. Puterea trecea prin oameni ca un cuțit prin apă: nu

fața ta acceptă cercuri de săpun lumina se frânge pe gene, pe sprâncene îndoindu-se fără să întrebe coastele primesc sânii, tăcuți, cuminți nu se cer, se negociază cu aerul o simetrie care

Fulgi suspendați în pragul timpului umblă prin geamul înghețat ca niște străjeri tăcuți. Lumina se frânge în cristale fragile iar tăcerea pare că ascultă pașii pierduți ai păsărilor. În sobă,

Înainte de strigăt există o liniște cu dinți, o liniște care mușcă din tavan și îl face să curgă peste mine. Corpul meu este o hartă pe care nimeni nu m-a învățat s-o citesc. Metalul știe

Villajoyosa, oraș-vertebră, cu o coastă sprijinită pe mare, îți palpezi zidurile ca un animal trezit brusc dintr-un somn salin și electric. Venele tale de asfalt cald se varsă în țărm, unde

scriu de pe marginea orașului, acolo unde asfaltul are migrene și zgârie-nori se ceartă cu luna pe cine ține mai bine secretul singurătății. dragostea? un glitch în sistem, o aplicație care

Diminețile mele începeau înainte ca orașul să fie gata. Stăteam la rând ca o virgulă într-o propoziție care nu se grăbea nicăieri. Hârtia era rară, iar foamea avea titluri mari. Cutia de