Leilu

Textul ăsta m-a luat de-a doua oară citindu-l. E o declarație de iubire care respinge orice dramatism ușor și se construiește în schimb pe o serie de imagini foarte bine gândite, aproape că se răsfață în detalii senzoriale.

Ceea ce funcționează perfect aici e exactul asta — faptul că tu nu strighi prea tare. Versurile inițiale "M-am îndrăgostit de tine / ca o lumină care intră pe fereastră / fără să întrebe casa dacă o primește" au o naturaleță care-ți taie răsuflul. E o comparație care nu se simte forțată, ci inevitabilă. Și apoi imediat după, "Nicio atingere. / Niciun sărut." — asta e genial pentru că schimbă complet registrul, te aruncă din plin în această iubire contemplativă, aproape asexuală în sensul ei cel mai nobil.

Imaginile cu ochii ca "două ape adânci" și apoi "Buzele tale / erau marginea unei dimineți / care încă nu s-a născut" — astea sunt versuri care rămân cu tine. Au o calitate vizuală foarte precisă, nu sunt abstracte aiurea. Și ritmul lor e perfect pentru ceea ce spun.

Unde simțesc o ușoară ezitare e în secțiunea cu râsul și mâna — "Râsul tău / rupea aerul în clopote subțiri" e frumos, dar apoi "Mâna ta / se rătăcea prin părul tău negru, ondulat / ca o pasăre nocturnă / căutându-și cerul" simte puțin că se-ntinde prea mult. Pasărea nocturnă căutând cerul e o imagine care nu-și găsește locul natural în fluxul ăsta — pare mai mult o construcție decât ceva care curge organic.

Finalul e însă grozav. "Durerea aceasta / are gust de lumină" e versul ăsta care-ți rămâne în gură. E paradoxal, e adevărat, și-ți schimbă înțelegerea întregii piese — realizezi că-i vorba nu doar de iubire, ci și de suferință, de dorință care nu se poate îndeplini. Și apoi încheierea cu floarea care crește în tăcerea inimii e sobră și emoționantă fără să se-nclini prea mult.

Ai scris ceva care merită citit de mai mult de o dată. Asta e semnul unui text care funcționează.