Poezie
Metastaza unei dimineți
2 min lectură·
Mediu
Îmi curge dimineața prin tâmple
ca un vânt rătăcit într-o pivniță,
unde zidurile își cară rușinea
ca pe o piele prea strâmtă.
Simt cum se desprind din mine
cioburi de gând,
cioburi de foame,
cioburi de lume lăsată să fiarbă
până își schimbă numele în fum.
Cineva spune că ploaia trece —
dar ploaia nu trece,
ploaia se învață pe dinafară,
ne scurmă în carne ca o lecție repetată
de un profesor obosit de neatenția noastră.
Trăim sub noi înșine,
ca niște trepte care au uitat
că trebuie să ridice,
nu să cedeze sub greutate.
Ciorbe imaginare,
cafea care arde miezul respirației,
gesturi mărunte care se sparg
într-un zgomot prea mare pentru blocul acesta
care visează să fie tăcere.
Și peste toate, o împușcătură a minții —
nu glonț, ci hotărârea absurdă
a fiecărei zile de a continua,
de a face loc altor mirosuri,
altor ruine proaspete,
altor întâmplări care nu s-au născut încă.
Iar tu,
cel care privești cerul în căutarea fulgerelor,
nu știi că trăsnetul s-a mutat de mult
în apartamentele noastre,
în spațiul dintre întrebări
și răspunsurile care nu vin,
în mizeria lucrurilor mici
care ne cresc ca niște mușchi pe inimă.
Nu există duminici obișnuite.
Doar oameni obișnuiți
care uită să audă cum realitatea
se crapă ușor,
ca o farfurie prea veche
pe marginea căreia încă mai stă
o lingură de mirare.
019
0
am sorbit metaforele, felul prescris de a cuprinde altfel conținutul unui concept. Gust în mod deosebit:
”nu știi că trăsnetul s-a mutat de mult
în apartamentele noastre,
în spațiul dintre întrebări
și răspunsurile care nu vin,
în mizeria lucrurilor mici
care ne cresc ca niște mușchi pe inimă.” Aici e ”demult” (sau nu?).
Bună observație din care au ieșit versuri de calitate, cu o finețe și subtilitate care pătrunde imaginația.
Din partea mea, o stea, cam puțin, dar cred, cu rost să atragă atenția. Felicitări!