Poezie
Trecerea nevăzutului
3 min lectură·
Mediu
Prima regulă e pentru tine, cititorule:
să nu citești grăbit.
să lași poemul să respire ca o haină udă pe șira spinării,
să-l atingi doar cu vârfurile minții,
ca pe un animal blând care încă nu știe dacă vrea să fie atins.
Regula următoare e pentru mine, autorul:
să nu-mi ascund mâinile.
să scriu ca și cum între ele ar curge o lumină obosită,
venită dintr-o parte a lumii unde ploaia cade invers
și umbrele se țin lipite de tavan.
să nu mint: asta mi se cere.
Apoi vine regula divinității:
să nu se lase văzută
decât în colțul paginii unde hârtia se încrețește puțin,
acolo unde privirea cititorului ezită,
de parcă ar fi un prag între două realități
care nu se suportă, dar se caută.
acum începem.
cititorule, întoarce-ți spatele pentru o clipă poemului
și lasă-l să meargă înaintea ta,
ca un copil care știe drumul mai bine decât părintele.
vei simți în urmă o adiere:
nu-ți fie teamă, e divinitatea care își probează prezența
pe ceafa ta.
autorul va privi totul din lateral,
pentru că așa i s-a spus:
să nu se bage între voi doi,
ci doar să îndrepte cuvintele când alunecă
spre vreo margine periculoasă.
acum, cititorule,
încalcă prima regulă pentru o secundă.
citește repede următorul vers,
atât de repede încât să-l simți doar ca pe o bătaie de aripă
la marginea rațiunii:
„cine intră în casă fără să bată poate fi fie o amintire, fie o zeitate obosită.”
încet.
revino la ritmul cerut.
respiră.
autorul, conform regulii lui, nu intervine.
se mulțumește să adauge o lumină slabă în colțul paginii,
ca o veioză uitată aprinsă
într-o cameră unde nimeni nu mai locuiește demult.
divinitatea, conform regulii ei, nu îți va arăta fața.
dar vei vedea cum unele cuvinte se curbează,
ca și cum ar purta o greutate
ce nu aparține lumii tale.
urmează o regulă nescrisă,
care nu e pentru nimeni anume,
dar îi include pe toți:
să nu plece nimeni din poem
fără a lăsa o urmă —
un gând, o respirație, o amintire reinterpretată.
altfel textul se destramă
și rămâne doar hârtie însetată.
acum, cititorule, vine ultima probă:
închide ochii după acest vers
și imaginează-ți o încăpere în care ai intrat odată,
prea devreme sau prea târziu.
în mijloc, cineva stă la masă
și nu știi dacă ești tu, autorul,
sau divinitatea care a decis să fie palidă în acea zi.
deschide ochii.
te afli tot în poem.
și fiindcă ai urmat regulile nerostite,
îți rămâne darul final:
un sentiment greu de numit,
ca o pată de apă care se usucă încet
și lasă în urmă nu un semn,
ci o posibilitate.
iar eu, autorul, mă retrag spre margine,
iar divinitatea face un pas înapoi,
lăsându-te să porți singur
poemul acesta care continuă
dincolo de pagină.
02748
0
CS