Poezie
Semnul
2 min lectură·
Mediu
În ziua aceea
mulțimea a învățat să respire ca o singură fiară,
cu pielea făcută din frici mărunte
și din uniforme călcate la dungă.
Puterea trecea prin oameni
ca un cuțit prin apă:
nu tăia,
dar lăsa recele în urmă.
Un bărbat cu decorații în piept
își purta trecutul ca pe o icoană crăpată,
iar lângă el, frumusețea
era o pasăre legată de gleznă,
bătând aerul cu aripi prea subțiri
pentru greutatea privirilor.
Biserica murmura pe dinafară,
dar înăuntru Dumnezeu își ținea respirația.
Cuvintele sfinte cădeau pe asfalt
și se spărgeau ca niște fructe prea coapte.
Săracul nu cerea nimic.
Doar stătea.
Și uneori a sta
este cea mai mare vină.
Atunci lumea a învățat alt alfabet:
nu cel al iubirii,
ci al ușurinței de a nu iubi.
Un semn pe piele,
un cuvânt pe frunte,
o tăcere care cumpără și vinde tot.
Moartea a venit fără grabă,
cu zâmbetul unui funcționar corect.
A gustat din oameni
ca dintr-o vară uitată prea mult în soare
și a spus: e bun.
Nimeni n-a fugit.
Nimeni n-a strigat destul.
Chiar și groaza
a obosit.
Iar peste toate,
ca o ploaie fără apă,
a căzut legea:
să fim egali în gol,
curați de sens,
hrăniți din ceilalți
fără să ne mai doară.
Doar un om,
cu vocea subțire ca o rană veche,
a încercat să rupă vraja:
„Lăsați-mă în pace”.
Dar pacea nu mai avea
unde să stea.
0010
0