Poezie
Cartea
1 min lectură·
Mediu
Cartea nu începe pe hârtie.
Începe într-un gol care respiră.
Un spațiu fără nume
în care mâna tremură înainte de a ști
că va deveni semn.
Cartea nu se lasă privită.
Ea te privește prima.
Îți măsoară tăcerile,
îți cântărește răbdarea,
îți verifică dacă poți sta nemișcat
în fața a ceva ce nu vrea să fie grăbit.
Există cărți care cresc încet,
ca o rană care refuză să se închidă,
și cărți care izbucnesc
ca o inimă învățând să bată singură.
Când o deschizi,
nu întorci pagini,
ci straturi de timp
care nu-ți aparțin pe deplin.
Cartea este o ființă care nu cere voce,
dar îți schimbă respirația.
Nu cere trup,
dar îți mută greutatea dintr-un gând în altul.
În ea, moartea nu este sfârșit,
ci schimbare de alfabet.
Viața nu este început,
ci o frază care refuză să se încheie.
Cartea nu te învață.
Te dezvață de certitudini.
Te golește până când rămâne
doar capacitatea de a simți.
Și când o închizi,
nu se termină nimic.
Lumea rămâne puțin mai largă,
iar tu —
puțin mai greu de definit.
0113
0
D