Cezar C. Viziniuck

Primăvara se deschide ca o rană plină de lumină. În crâng, trandafirii respiră roșu, iar păsările umplu aerul cu fragmente de cer. Câmpurile mă cheamă. Dar între mine și iarbă stă o inimă

Te simțeam crescând în tăcere, ca un oraș care aprinde lumini pe o hartă încă nescrisă. Treceai prin mine cu graba unei priviri care nu știe încă pe cine caută. Oglinzile te chemau ca niște străzi

M-am îndrăgostit de tine ca o lumină care intră pe fereastră fără să întrebe casa dacă o primește. Nicio atingere. Niciun sărut. Doar ochii tăi — două ape adânci în care privirea mea a căzut ca o

Încă nu am reușit să opresc avalanșa gândurilor mele. Cimitirele sunt pline de ele, întinse ca niște umbre în așteptare. Morții își întind mâinile cerându-le unghiile tăiate sau poate doar o

Scrie ca și cum ți-ar crește o coastă în palmă, ca și cum ți-ai aminti focul dinainte de carne. Îndeamnă-ți degetele să sape — nu în hârtie, ci în nervul care încă te ține. Spune: aici începe ceea

În ziua aceea mulțimea a învățat să respire ca o singură fiară, cu pielea făcută din frici mărunte și din uniforme călcate la dungă. Puterea trecea prin oameni ca un cuțit prin apă: nu

Se împlinesc doi ani de când Alex Ștefănescu nu mai este printre noi, și totuși prezența lui se simte în continuare în paginile pe care le-a scris și în memoria celor care l-au cunoscut sau l-au

Plutește prin noapte ca o idee neînțeleasă, trupul ei desface umbrele din apă, și fiecare clipă o atinge cu o mână de lumină. Cerul se pleacă peste valuri, ca un gând care se teme să cadă, iar

Cineva mi-a spus că timpul nu trece, ci doar își schimbă hainele. Poate de aceea te mai simt în ploaia ce cade fără zgomot, în aerul care știe că m-ai uitat. Am încercat să te scriu din

Gravitația privirii Se întâmpla — sau poate doar își imagina — că privirea ei i se așeza pe piept ca o lespede translucidă, o placă vie, caldă, apăsându-l până îi tăia respirația. Părul ei, negru

mi se întâmplă uneori să nu mai știu dacă aștept sau dacă doar îmi țin respirația între două gânduri, ca o frunză între două ierni care nu se mai termină niciodată. poate că liniștea ta are

iubito, nu mai vine nimeni pe strada asta nici măcar pașii n-au chef de mers, au rămas lipiți de asfalt ca guma veche sub un pantof de sâmbătă seara. mă uit la tine, la mine, la tot – două

Noaptea târzie scârțâia în tâmple ca un tramvai ruginit, iar oamenii – ăia care nu dorm niciodată – își vârâseră viețile prin fereastra ei de la parter ca niște animale cu haine

Dragoste fără trup Ne-am întâlnit în aer, unde literele nu au chip și sunetele nu lasă umbră. Tu erai o voce limpede, ca o apă neatinsă de maluri, eu – un munte surpat, o rană în forma unui

Mă întorc târziu, aerul atârnă de pereți, o lampă își varsă febra galbenă și descopăr micii lucrători ai nopții sfâșiind pâinea în fracțiuni perfecte, purtând umbre pe spinările lor

Dacă aș îngenunchea sub umbra ta, cu buzele arse de drumuri neumblate, și ți-aș lăsa pe pielea fierbinte o urmă de vânt și dor, n-ai tresări puțin, ca un țărm când marea își