Poezie
Geometria unui drum
2 min lectură·
Mediu
Avem nevoie de un cuțit.
Nu pentru carne, nu pentru pâine,
ci pentru operații pe limbaj,
pentru a scoate din noi cuvintele crescute strâmb,
ca niște sârme înfipte în creierul blocului
care încă se crede viu.
Le desprindem fără să vorbim,
căci rostirea le face să se multiplice —
virusuri cu pantofi sport,
alergând pe scări între etaje
strigând numele nostru
fără să ne cunoască.
Gândurile vin în valuri —
nu marine, ci electrice:
troleibuze interioare
care nu respectă stațiile
și ne lasă exact unde începe frica.
„Tu cum supraviețuiești?”,
mă trage un copil de mânecă,
cu ochii mari,
două bătăi de pix pe hârtia lumii.
Îi spun: „Cu privirea lipită de tine”,
dar în capul meu răspunsul e altul:
supraviețuiesc pentru că nu știu
cum să încetez.
Femeia aceea,
o clepsidră fracturată,
prin care timpul cade în cercuri,
nu în linii.
Își ține mâinile în buzunare
ca pe două grenade dezamorsate,
iar pașii ei sunt teoreme
pe care asfaltul le rezolvă singur.
O urmez,
nu pentru că vreau,
ci pentru că lumina se subțiază
și rămâne doar poteca ei.
Intrarea în ochiul ei
nu e privire, ci coborâre:
un lift defect
care se oprește la etajele inventate
ale propriei mele minți.
Gem. Nu de durere,
de reorganizare.
Plâng. Nu cu lacrimi,
cu cerneală reziduală
din poeziile pe care n-am îndrăznit să le scriu.
Și mă evapor în alcool,
dar nu ca un om beat,
ci ca o hartă udă
pe care se șterg drumurile,
până rămâne un singur punct:
tu.
0214
0
Felicitări!