ne bem tăcerile cu gheață

iubito, nu mai vine nimeni pe strada asta nici măcar pașii n-au chef de mers, au rămas lipiți de asfalt ca guma veche sub un pantof de sâmbătă seara. mă uit la tine, la mine, la tot – două pahare cu jumătate de suflet în ele, beam tristețea la dozator, cu gust de fum, cu miros de plecare. ai zis că iubirea e o glumă proastă spusă de un bețiv care n-a mai găsit drumul spre acasă. și te-am crezut. că și eu, sincer, nu mai știu unde e acasă. plouă. norii tăi, norii mei — se bat între ei ca niște câini flămânzi peste o bucățică de cer. și tot ce cade e o spălătură de suflet obosit. ne-am jurat că nu o să ne pierdem, dar uite-ne, doi nebuni care se caută pe google maps-ul amintirilor, în timp ce viața dă skip la tot. mi-e dor de tine în mod ordinar, vulgar, fizic, murdar. mi-e dor de tine cum ți-e sete după o noapte lungă și fără rost. și totuși, undeva, între un „lasă” și un „hai”, într-un colț de memorie care refuză să moară, izvorul ăla de sens își mai dă din când în când restart. și atunci scriu. prost, tăios, fără rimă, fără speranță. scriu ca să te țin în viață încă o bere, încă o pagină, încă o minciună frumoasă. hai, mai toarnă un pic. să ne bem tăcerile cu gheață până ne trece dragostea.