Dragoste fără trup

Un text frumos, curat, fără preţiozităţi. O dragoste aeriformă, ce ţine de proprietăţile a ceea ce iese din noi, nevăzut, dar plin de iubire: sufletul. Interesantă şi limpezimea vocii, ca o apă neatinsă de maluri, prin prisma faptului că limpezimea are dublă proprietate, de claritate, să poţi vedea prin ea, ajungând tot la suflet, dar şi de nealterare, de puritate. Simplu la prima vedere, dar profund ideatic acest poem. Interesantă şi eficientă şi metafora rănii care are forma unui om, iar aici îmi vine în minte celebra poezie a lui Nichita, Sunt un om, în care poetul ne mărturişeşte cum vede, prin rana sa întâmplătoare de la mână, ca printr-un ochean, toate durerile şi războaiele lumii. Tu, prin rană, te proiectezi în înalt, fără să mai explici procedeul, dar lăsând la latitudinea cititorului să găsească modalitatea acestei călătorii, transformări. Frumoasă şi deconstrucţia derrideană, plecând de la munte şi ajungând, prin surpare, la o nouă formă dictată de suferinţă, teluricul nemaiavând, în faza surpării, posibilitatea ascensiunii, e depăşirii limitelor. Iar ochii furaţi din visul altora, o trancendenţă onirică, minunată metaforă! Chiar şi visul la singular, arată o singură dimensiune, accesibilă tuturor, dar nu aşa cum o descrierea Eminescu, ca vis al morţii eterne, ci ca un vis al deplinei viziuni şi a înţelepciunii de dincolo de pleoape. Nu am făcut chiar o analiză critică liniară, urmând firul narativ, dar am încercat să văd textul şi sensurile lui prin rana autorului, o rană care mi-este şi mie familiară. Felicitări, un text care m-a uns pe suflet!

aşa cum o descria Eminescu