Orașul care mă aștepta

Dimineața nu m-a găsit. S-a strâns, mai degrabă, în jurul unei îndoieli care mă presupunea. Lumina nu a intrat pe fereastră, ci s-a lăsat convinsă să rămână. Pereții au ezitat întâi, ca niște martori care nu știu dacă au văzut ceva. Abia după aceea au prins consistență, sprijinindu-se unii de alții ca niște bătrâni care nu mai au încredere în propriile oase. M-am ridicat fără să știu din ce. Pe masă, o fotografie își amintea de mine înaintea mea. M-am apropiat cu prudența celui care nu vrea să tulbure o minciună fertilă. Eram acolo, într-un trecut care nu mă recunoștea, lângă o femeie al cărei chip nu-mi aparținea încă, dar îmi provoca o oboseală tandră, ca și cum aș fi iubit-o prea mult într-o viață care nu se petrecuse. Mi-a fost limpede, fără niciun argument: o voi pierde. Și pierderea aceasta îmi cerea o întâlnire. Ușa s-a desprins din perete cu discreția unei concesii morale. Coridorul se alungea sau se strângea după cum îmi permiteam să cred în el. Pașii mei nu sunau; erau acceptați. Ea stătea la capăt. Nu m-a privit ca pe o apariție, ci ca pe o revenire. — Ai întârziat, a spus, cu acea blândețe care nu iartă. În vocea ei s-a așezat o istorie întreagă, cu mobilierul ei, cu oboseala serilor, cu acele tăceri care rod ca o boală ereditară. Am știut că ne-am iubit într-un oraș care nu fusese încă construit. Am știut că am trântit o ușă care nu exista și că ne-am împăcat sub un cer care nu fusese cerut de nimeni. Totul se instala cu o autoritate rece, ca o moștenire fără testament. — Cum te cheamă? am întrebat, cu o sfială aproape indecentă. Ea a zâmbit. — Spune-mi cum mă pierzi și îți voi spune cum mă numesc. Am mers împreună. Strada se organiza sub noi, supusă, ca o frază care își caută verbul. Clădirile ne priveau cu ferestrele lor încă nehotărâte. Un copil a trecut pe lângă noi, cu acea siguranță brutală a celor care nu au nevoie să existe. Inima mea a recunoscut ceva. M-am oprit. Copilul a renunțat la noi. — Nu încă, a spus ea. Am intrat într-o cafenea care părea să fi fost construită din nevoia unei despărțiri. Scaunele ne acceptau fără entuziasm. Masa avea o răbdare suspectă. — De ce pleci? am spus. Ea a privit prin mine, ca și cum ar fi citit o scrisoare pe care nu o scrisesem. — Nu plec. Tu vei avea nevoie să fi plecat. Am simțit atunci cum absența ei începe să-mi crească înăuntru, ca o organă suplimentară. Am privit-o cu atenția disperată a colecționarului care știe că obiectul îl va părăsi. Trăsăturile ei se simplificau deja, ca un adevăr repetat prea des. — Rămâi, am spus. Ea a slăbit. — Nu mă ține în forma aceasta. Am încercat să-mi refuz întâlnirea. Orașul a tresărit, ca un animal atins de gloanțe invizibile. Masa s-a retras din sine. Aerul a devenit suspect. — Vezi? a spus ea, cu o blândețe aproape medicală. Am închis ochii. Când i-am deschis, fotografia mă aștepta din nou. De data aceasta, singurătatea mea era impecabilă. Dar în piept purtam oboseala unei iubiri viitoare, ca o rană care își pregătește cu răbdare trecutul. Am păstrat fotografia. Nu ca amintire. Ci ca obligație.