Cezar C. Viziniuck

Aș vrea să-ți înțeleg privirea ce-o-ndrepți ades spre mine; să-ți pot citi în ochi-ți cuvinte de iubire; să-ți pot da în dar Luna de pe cer; să-ți prind în păru-ți lung stele de

A te-doii de lumea în care tu trăiești; a te-doii de steaua pe care o privești; a te-doii de Soarele ce-n ceruri strălucește; a te-ndoii de zilele în care m-ai iubit e ușor a spune căci nu

Dând la geam perdeaua într-o parte am privit pe strada, albă, pură, îghețată. Sănii trase de cai albi, huțani, alunecau în clinchet de clopoței. Tineri, rumeni la față de gerul ce le-o

Visam pe-atunci la Moș Crăciun De care auzisem de la părinți, Dar întodeauna Moș Gerilă în ajun Ne-aducea daruri, fiind cuminți. Zburam apoi prin sat cu toții Să colindăm pe la gem Și prmeam

Codrii negrii și pustii înaintea mea se-ntind Nici cu ochii sau cu mintea eu nu pot ca să-i cuprind. Ei sunt falnici diademe ale munților trufași, Iar în mijlocul lor gem dulci izvoare, falnici

În suferința mea am strigat către Tine. Am încercat să Te prind și să mă țin de divinitatea Ta. Atunci și numai atunci, sufletul meu și-a amintit că exiști. Atunci și numai atunci, când

îmi plimbam gândurie amețit de mireasma dulceagă a florilor prin pădurea de brazi ce mi-a protejat copilăria și încercam să prind firul tuturor căderilor și urcușurilor ce le-am avut până

Era frig atunci, în noaptea iubirii noastre. Eu te strângeam la pieptu-mi, iar tu îmi suflai în ureche cuvinte dulci. Era frig atunci, iar sâni-ți tari, feciorelnici, se înfigeau fără

Chinuit de gânduri și imagini Mă zvârcolesc în visu-mi nostalgic În care tu-mi apari ca o felină Și mă privești cu ochi-ți de jăratec. Ești frumoasă ca o zână, Dar la fel de crudă ești Precum

Noaptea-ncetișor se lasă Ca o perdea peste lume, Luna sus stă maiestoasă Străjuind peste coline. Eu privesc la ea cu dor Și încerc ca să-i vorbesc, Să-i spun cât o ador; Să-i spun cât

Între ziduri vechi de veacuri Se ascunde-un vechi mormânt. Este a acelui ce da sfaturi Lui Ștefan Vodă și Sfânt. Este a unui sihastru sfânt Ce cu a lui binecuvântare Domnul Moldovei a

chipu-ți fraged de fecioară Se arată maiestos Printre florile din grădină, Îmbătat fiind de miros. Ochi-ți albaștri ca și cerul Mă fixează uneori Săgetând din ei amorul Ce-ți străluce-n

\"Te iubesc\" îți spune Luna Ce domnește printre stele. \"Te iubesc\" șoptește floarea De prin codrii și unghere. \"Te iuubesc\" strigă și râul Printre valuri ameîitoare \"Te iubesc\" susură

Din ce colț, din ce unghere Pacea ai venit să-mi tulburi, Să-mi lași în inimă durere Și-n minte negre gânduri? Erai blândă și frumoasă Cu-al tău păr căzut în valuri Și așa de

cerul plumburiu - norii varsă lacrimi în negre șiroaie

Unde să-ți mai cauți locul Printre-atâtea nume mari? Unora le dă norocul; Tu nici ghinion nu ai.

Plimbându-mi pașii pe cărări virgine Acoperite cu frunze moarte, ruginii, Iar crengile uscate pocneau cu suspine Sub pași-mi apăsați de gânduri pustii. Codrii seculari

într-o lumină ascunsă-n universul vast și necunoscut te-ai prefăcut iubito după ce-ai plecat ce pot să spun eu nu știu doar că Luna blândă te luminează-n noapte și eu te cat cu privirea-mi pe

Pe bolta înstelată, a Lunii vechi regat Sălășluiește o fată ce azi s-a transformat Într-o steluță dulce ce luminează blând Și dorul meu îl duce de pe-acest pămân. Putere n-am destulă și nici

\"Omul populează cosmosul cu sine însuși, și tot ce nu este el însuși nu poate fi decât ca el însuși.\" (Victor Kernbach, Biserica în inovație, Ed. Politică, 1984, București) Omul a fost

Am încercat să-nvăț a plânge Precum salcia la mal, Dar din ochii mei atunce Izvorâse doar amar.

o poezie fără cuvinte îmi întunecă mintea-mi privind spre o lume a tăcerii care există undeva și mă așteaptăă lacrimi mari mi se rostogoleau pe obraji-mi ca de ceară în fața trupului tău