Cezar C. Viziniuck

în încercarea mea de-a prinde universul m-am împiedicat de-un stol de stele ce-și duceau veacul așezate răzleț pe bolta neagră se asemănau cu ochi tăi la fel de strălucitoare și reci. apoi

sunt închis între pereții unei cuti de conservă ochii mei privesc prin crăpăturile făcute de timp cerul întunecat plin de stele aurite ce sclipesc la ferastra universului aștept o

Moarte. Un personaj ce te-nfioară, sau nu, o problemă a omului. Moartea. Un tărâm necunoscut spre care pornim cu toții cu pași nesiguri, dar hotărâți. De unde apare? Ce este

Ce noapte blândă se coboară Încetișor peste-al meu sat! Iar fulgi ușori de nea tot zboară Așternând un covor alb, curat. E frig și ger afară acum, Dar eu la pieptul tău m-așez Și nu îmi mai

În timpul neliniștii mele am fost în multe locuri. Acum, când sunt liniștit, rămân în casă mâncând pâine și calamare. Sunt fericit. Dar sufletuil meu vrea un pic mai mult. Îl vrea pe

Un vânt de seară bate blând și lin Și-mi aduce-n suflet dragoste și chin. E dragostea care am avut odat\', Dar cu durere spun, azi s-a terminat. Este chinul care îl simt acum, Adiind în

De unde ies peste noapte Partide mii și atâți calici Ce se înțeapă pe la spate Dorind a ne fi tătici? De unde atâți nemernici care Promit că pot să facă acum Din astă țară o

un pom cade o frunză rămâne un gol este golul din noi este golul din sufletele noastre este golul rămas în urma căderii iubirii este golul rămas în urma

Pe bolta neagră - atârnă Luna cu aur poleită. * Sub clar de Lună - doi îndrăgostiți se sărută cu foc. * Lumini aprinse și-i ger - un bătrân ce doarme pe o bancă, înghețat.

Mă simt copleșit de viață, de moarte. Nimic parcă nu-mi mai iese cum trebuie. Mă gândesc la timpul când eram fericit și pare așa departe, ascuns parcă printre umbrele necunoscuților ce trec pe

Să privesc în miez de noapte Luna și să visez la tine, iubita mea... Să te văd din nou pășind pe mușchiul gros al pădurilor de brazi zâmbind la fiecare floare descoperită în poienițele

Clipe de foc, clipe de iubire în sufletele noastre adunate egal: dragoste eternă.

Privesc în timp la poeții Ce-au pus preț pe poezie Și-au dat o formă, ca urmașii Să-i citească cu bucurie. La Eminescu când privesc, Ce a dat țării sale Versuri adevărate, ce strălucesc Și-s

Sus pe cer stă atârnată Luna Legănându-se pe bolta înstelată, Cu razele-i de aur ea ne cată Să ne-ncânte cu lumina. Ea pășește-agale printre stele Numărându-le pe toate, una-câte-una Și

Luna-și revarsă pleata-i blondă Peste lumea adormită Și de stele de lumină, De pe boltă-i străjuită. Noaptea-i neagră, ca de humă, Bolta-i plină de lumină Unde-și duce dorul Luna Ce privind

Noaptea vine și se lasă Peste lume adormind-o Și cu umbra-i întunecoasă Încet acoperind-o. Stele pe boltă atârnate Dansând în ritm de vânt Își urmează calea-noapte În lumina Lunii

La lumina rece a veozei citeam ultima scrisoare pe care mi-o trimise ea, ea care nu mai este, dar totuși e vie în inima mea străpunsă de durere. Un vânticel de noapte adia prin fereastră. Fulgii

Clipe de liniște mă cuprind când stau la picioarele tale și-mi plâng păcatul cu durere. Tu ești, Iisuse, o mare binecuvântare pentru mine cel răscumpărat. Pe cruce, la Golgota, tu ți-ai

o luptă în van a durerii profunde - suntem în viață

Căderea lui Adam mă-nfioară, mă face să plâng... Undeva în sufletul meu e suspinul păcatului făcut. Visând în ascuns la mântuirea promisă, Iarăși mă trec fiorii pedepsei eterne. Nici nu pot privi