Cezar C. Viziniuck

mă joc cu lumina stelelor în noapte căutând chipul tău oglinzi ale trecutului reflectă amintirile-mi picante frig un frig interior ce mă doare probabil pentru că încă te iubesc dar ce

Se vede perfect că este ea, divina mama lui: Maria. Radiind stele, Iisus, divinul Emanuel, din Fecioara Maria, iubitoarea, s-anăscut într-un staul; un boboc de trandafir ce dă onoare

La stelele cerului când eu privesc Și la luna ce de sus luminează Și-ntreaga lume încă mai visează, Pe un șezlog afară, eu lenevesc. Privirea mea pe boltă o zăbovesc În timp ce luna-mi aruncă

dacă dragostea ar fi o boală atunci aș putea intra într-o farmacie cu o rețetă de la medic în care să-mi fieprescrise pilule picîturi injecții sub diagnoza subliniată cu două linii: amor așa

Acolo, la adăpostul bătrânilor arbori, ne-am regăsit în iubire. Tu și eu. Doi oameni, două destine, o singură iubire. Prima iubire. ........................................ ....................

Tocmai mă pregăteam de culcare când am auzit soneria de la ușă. Îmi iau halatul pe mine și mă îndrept spre ușă. - Cine-i aclo, mă? -Io-s, Ovidiu. Prietenul meu. - Șă ci dracu\' vrei la

Prin zări albastre tu îți plimbi versul ce mereu ne-ncântă. Tu ne-ai descoperit un alt univers al iubirii tale, de luceferi. Clopote de-aramă cântă de-a pururi plecarea ta din lume. Te

Viață n-are, dar nici duh. Vorbele care se plimbă El le prinde din văzduh Și vorbește orice limbă.

Cuvinte rămase spânzurate de firicelul de cerneală din vârful peniței. Cuvinte ce urmau să alcătuiască o tragedie: mi-au murit gândurile, copii ale minții mele, iar acum îmi mor și cuvintele

Temut de toți și totuși atât de des întâlnit pe buzele noastre. Infernul. O-nchipuire a răului din noi sau un adevăr dramatic? Ce putem cunoaște din tot ce-i necunoscut? Nimic și

Auzi? Din creanga nopții picură cu lună exact sub geamul tău și cântă tainic amorul meu printre picuri de lumină. Mă aștepți? Așteaptă să picure cu soare și atunci eu voi veni și te voi

Spune-mi tu, Lună plină Și voi stele strălucitoare Pe calea de lumină Vre-o copilă, văzut-ați oare? Spuneți voi, nori de ploaie, Prin ale voastre negre cărări, Prin lungile șiroaie, Nu a

Eram atât de singur încât însăși singurătatea mi se părea gălăgioasă. Priveam orizontul în noaptea de cenușă așteptând ca marea să dea nașterii lunii. Noaptea strivea cu greutatea ei, chinuitor,

Mereu murim, cu fiecare clipă, dar ne regăsim în clipa ce vine, aceiași, dar mai bătrâni, mai calmi, mai înțelepți... Acesta e blestemul meu frumos ce pare o tăcere de moarte... Cu fiecare

Þie loiala mea prietenă îți dedic aceste versuri simple. Curate. Doar tu îmi înțelegi sufletul amorțit. Ochii tăi mari uneori vibrează. Mă privești doar. Nu spui nimic, dar ei vorbesc și îmi

Am rupt cuvinte din stele pentru a le așeza aici. Să construiesc din frânturile lor poemul cerului. Să-l scriu cu inima, Iar ca cerneală să-i răpesc Mării un pic din apa ei albastră. Despre

N-am întâlnit niciunde grandețea naturii ca în Cuenca. Agâțat de pereții stâncilor îmi făcea impresia că din clipă-n clipă are să cadă. Rămasei mut. Priveam marele fenomen al Parcului Natural Alto

Femeia: același mister ce mă-mpresoară. Aceeași tandră imagine de păcat înfăptuit. Înger demonic prins între cuvinte. Parfumul ei se-nalță-ncet spre stele. O chem. Ea îmi zâmbește

pe măsură ce înaintez în realitatea sumbră totul îmi pare un vis. oameni grăbiți spre idealuri nesesizând existența. totul e dorință. dorința de a fi sau a nu fi ceea ce ești.

Poate nu am nimic de spus sau poate am prea multe și timpul e prea scurt, și viața prea nedreaptă... Spinii aceia pe care calc umplându-mi picioarele de înțepături și sânge, sunt