Invitație la cumătrie

Tocmai mă pregăteam de culcare când am auzit soneria de la ușă. Îmi iau halatul pe mine și mă îndrept spre ușă. - Cine-i aclo, mă? -Io-s, Ovidiu. Prietenul meu. - Șă ci dracu\' vrei la ora asta? (Era ora 23:30) - Hai, dă drumu\' cî ț-oi zâci. Deschid ușa și în fața mea apare Ovidiu, cu barba lui ca de țap muntenesc pe care i se prelingea saliva în neștire și ochii-i bulbucați ca ai unui broscoi. Era parfumat rău. Se ținea cu o mână de ușă ca să nu cadă, iar în cealaltă ținea o sticlă de coniac și o sacoșă de plastic. - Ce vrei, mă? l-am întrebat. - Dă-ti sî intru cî ț-oi zâci, îmi spuse printre sughițuri. M-am dat într-o parte să-i fac loc. Intră și se izbi pe un fotliu din nuiele ce-l țineam mai mult ca amintire. Fotoliul cedase sub greutatea lui și bietului Ovidiu i se cam bâlțâi creerașul în tumultul de alcool din cap când își lovi țeasta de perete. Despre scaun, ce să zic? Ãla i-a fost sfârșitul. \"Adio, bunica! Acum cred că nu te mai visez noaptea.\" îmi spusei. Ea mni-l dete împreună cu o pernă roasă de șoareci care acum îi ține de așternut lui Grivei, câinele lui tata. Se auzi două bătăi în perete. Am un vecin tare exigent. Un bătrân la vre-o șaptezeci și de ani care are auzul mai bun ca al unui iepure. - Nu-i nimic, vecinu! strigai. Liniște. Se potoli boșorogul. \"Poate o fi murit\", mi-am zis. N-am avut norocul. Îl ajut pe Ovidiu să se ridice și-l așez pe canapea. Își revenise. - Al dracu\' scaunii mai ai, mă omuli! - Lasă-l. Dă-l în colo. Zâi cari-i problema. - Nu-i nic. Hai sî biem un păhărel în cinstea mé. Spuse el în timp ce flutura sticla de coniac prin fața mea. Mă așez în fața lui. - Știi bini cî nu beu coniac. - Eeei... stai liniștit... am șî pintru tini. Scoase din sacoșă o doză cu bere. - Þâni! O iau. - Ci-i cu atâta veselii, mă Ovidiu? Þ-o murit soacrî-ta? - Pi dracu\'! P-aia n-o ié dracu\'! O sî fiu tatî!... Auz!?... Io, tatî! Rămân mască. Pe fața lui i se vedea etuziasmul, dar tot sunt nedumerit. Pe nevastă-sa o văzusem cu puțin timp în urmă și nu părea gravidă de nici o culoare. Desfac doza. - Atnci, sî fiț sanatoși șî tu, șî copchilu șî mă-sa, zisei mai mult la mișto. - Mă auz, ti chem la cumatrii, vii? Sorbesc din bere. Cât pe ce să mă înec. - Pi cân? mă bâlbâii eu. De data asta chiar cred că-i nebun. - Păi, di-abia îi gravidî în douî luni. Mai iesti ceva. Dădu un pashar de coniac peste cap. - Știi ci? Io am vinit la tini sî fiu sigur cî vii cî, ne, știi tu... banii... Sî fi prigatit. - Stai liniștit c-o sî vin, îl asigur eu. \"Ce tâmpit!\", îmi zisei. - Coniac nu vrei, nu? - Nu, nu! Rânji. - Mai bini așă. O sî-mi ajungî mii. Și îi ajunse că nu-l mai ținură balamalele să se ducă acasă cu toate că stătea în cealaltă scară a blocului. Dormi la mine până dimineață când veni nevastă-sa, intuind unde îl găsește, și... pe bune, în acel moment nu aș fi vrut să fiu în locul lui nici mort. Și acum îi văd ochii-i rugători ce mă priveau cerșind o intervenție din partea mea. Mă făcui că nu-l văd. Nu de alta, dar e vai dacă intri în gura lui nevastă-sa.