Cezar C. Viziniuck

speranța din mine stă să se rupă mă privesc în oglindă și îmi văd chipul ceruit în mii de culori reflecții chinuitoare a putrefacției a insomniei de care sunt

Am privit-o de departew. Avea chipul sălbatec. Păru-i cădea lber precum o draperie de sânge, iar ochii-i aruncau scântei. Mă privi pentru o clipă, apoi se întoarse. Imaginea feselor ei

prinși între viață și moarte ne zbatem pentru viață și ne regăsim în moarte

Oare de ce-i dat omului să plângă? Nu plâng toate ființele. A-ți văzut vre-o furnică lăcrimând? Vre-un fluture hurducat de sughițuri? Chiar și vițeilor ori mieilor, care jelesc ca niște bocitoare, nu

Clipe... Ce însemnau clipele? Stropi. Esențe trezite. Cu o clipă cuprinzi totul. Ea te doare și te bucură, îți dă viață și ți-o ia... Terapii, vindecări, uitări... Viață, moarte, cli

Crește în tine. Se mișcă. O simți, dar n-o dorești. \"E prea devreme\", zici. \"Sunt prea tânără\", te plângi. Dar ea crește. Face parte din tine. Se hrănește cu sângele tău. Te lași

Pe căi restrânse, doar de el știute, În cânt de psalmi, întâmpinând apusul, Călugărul își duce-n rugă pasul Pășind încet pe căile-adormite. În cântec dulce laudă alesul; Cu dor de cer în

În ceasuri, în clipe, în secunde se măsoară viața mea și o dată cu fiecare clipă, ea trece. Mă trec și eu. Las în urmă imagini, fapte, iubiri neîmplinite. Acestea sunt singurele ce

ca o pată de cer într-o mare de verde răsai basilică a orientului din pământul sfânt al Bucovinei înălțându-te spre cer în glas de clopot și în cântece de îngeri ești același mister ca

îmi amintesc de iernile de odinioară când stratul de zăpadă depășea cu mult un metru când gerurile făceau să înghețe mercurul în termometre când pe zăpadă se depuneau straturi groase de gheță și

Credința mea privește-n sus, cerând atingerea divină ce mă dezbracă de tăria mea, de sine mult prea plină, pe-a Ta putere, Doamne, doar, lăsându-mă-n odihnă. În Mâna Ta eu sunt vas potrivit,

Ochii Cidului plâng și mult lăcrimează; Îndărăt își întoarce privirea unde și-o fixează. Văzu porțile deschise, fără de zăvoare, fără piei, fără pelerine, capcanele erau goale, fără vulturi și

E sigur că soarta nu mi-a hărăzit darul de a mirosi din depărtare capcanele pe care mi le întinde viața. La fel ca și fiara hăituită și eu știu bine că ele există, în codrul des al zilelor în care mă

Înțeleg, amu, sincer, Că la noi în parlament, Nu e sare, dar piper... Eu cred că-i prea suficent.

Pe ceru-ntunecat al nopții Apare chipul alb al Lunii Și pe calea lină a bolții, Ea face înconjurul lumii.

Zece fără cinci... Îmi vine să râd. Ce însemnătate poate avea această clipă în infinitul care mă înconjoară? Aici, pe marginea bucății de pământ de unde începe apa Mării - ca de pe cea din

Ca Luceafăr dintre stele Te-ai coborât pe-acest pământ Și în versuri de iubire O altă lume aducând. Ne-ai lăsat ca moștenire Versuri dulci și pline toate De-o mireasmă de iubire Ce-ai

Dacă soarta ne joacă feste uneori, nu înseamnă că nu ne face altădată daruri minunate, umplându-ne de bucurie. Înfumurarea este compensația oferită de natura milostivă pentru carențele mintale.

un an întreg nu m-am gândit la salcie... o vedeam tremurând în negurile toamnei o vedeam cum se zbătea în crivățul și gerul iernii cum își scutura cu grație picurii ploilor și ale zăpezilor ce

era diminiață fulgi imenși de nea cădeau în dezordine pe stradă liniște frig și totuși în sufletul meu voci aș vrea să pot prinde misterul iernii să-l încătușez și să-l păstrez doar

noapte peste tot - luna-și scaldă chipul în luciul lacului

- Așa să fie? Mă îndoiesc. Nu v-am văzut pe nici unul prin vecini, cu atât mai puțin pe toți. N-ați venit cumva de la școală sau din altă parte? Copiii se uitară întrebători unii la

Dorina se gândi că gălăgia se va potoli, ca să poată dormi în continoare și să rămână în part, leneșă, nemișcată, uitată de lume. Mii de vise i se perindau agale prin minte, de la o scenă la alta,