Cătălin Al DOAMNEI

am o altă părere decât victor hugo după comunism lumea nici nu s-a născut alții ne-au dat vârstele melancolia arestează copilăria înainte marș spre cel mai înalt catarg fiind foarte bolnav

îmi chemam liniștea insomniile mele deveniseră arc pentru săgeata lui zenon mă întorceam spre mine însumi trăgând cu arcul înspre pumnul de stele de pe epoleții ofițerilor înnoptați prin

murisem & am început să recitesc ezra pound fiul meu mi-e martor începuseră să se clatine temeliile catafalcului pe care mi l-au zidit oamenii nu zeii nici măcar faraonii căzuse keops se

în spirit devenisem mult prea puternic vița semizeilor al căror fiu eram mă urmărea ca o tunică neagră măturând fulgerele eu am trăit numai și numai

înainte de vremea aceea în locul primarului vă va vorbi uta-napiștim fiți pregătiți în general se moare în general se va muri tristețea înțelepciunii de a fi mereu viu printre morți nu va

singurul din această lume care a avut dreptate singurul care m-a făcut să rezist pradă tuturor singurul despre care nu am putut vorbi mai uluitor decât despre napoleon copleșit de dureri

perfecțiunea nu există decât în artă în poemul acesta niciodată în viață niciodată chiar dacă vrei să definești ipocrizia ideile despre politețe se sfărâmă precum moleculele rămânând doar

de ziua culturii naționale nu m-am reîntâlnit cu alexandru călinescu el știe cum arată limba română in revista de limba română cu paginile în limba rusă bibliografia pe care o străbăteam în

cei pe care i-am iubit nu mai trăiesc pe străzi multicolore li se aud vocile nemuritoare ca și cum aș mușca din pâinea de copil a ceapeului mantra soarelui nu mai apune trupuri

eram cu alexandru pe malurile dintre tigru și eufrat stăteam exact pe locul în care se crede că într-o zi se va sfârși lumea lui darius & și toate celelalte exact așa cum au și început

starea de grație nu este pretutindeni suficientă identificabilă cu starea de neînvinsă melancolie a toamnelor verzi frunze au început să cadă din trunchiuri seculare viața mea nu-și găsește

trăiesc adevărul surzilor & înot printre lacrimile nepietrificate ale orbilor marii cretini conduc & destramă țara mea de pe suveică se aleg în funcție de gurițele lor locvace nu

criteriile mele despre lume au înflorit a doua oară & florile al căror parfum năucește zenitul se schimbă precum verbele și substantivele după prostul de serviciu al acestei lumi în care nu

kazantzakis ni-l descrie ca pe un om care –și iubea poporul cu o putere de fascinație pe care o dobândești contemplând se zice marii șahiști înainte ca partida

dacă nu l-aș fi cunoscut pe pascal n-aș fi știut ce este Adevărul interpretarea sublimului ca o coadă de păun nedesfăcută e semn de război și de nedăruită iubire cine iubește mult

orice peisaj dacă nu devine transcendent își pierde demnitatea locuiesc vremuri sărmane și primul care a dat un răspuns metafizic a fost holderlin mergând pe jos la paris mersul pe jos la paris

îndepărtarea de locul comun din specie are loc pulverizându-l nu întotdeauna a fost numai explozia nu toate exploziile au fost un pas înainte mai toate au fost înapoi mi-aș fi dorit să mă

lecturasem palimpsestul de la marea barieră de corali puțina lume care mai exista se prăbușise într-un somn greu aidoma morții de după căderea imperiului roman în somn se auzeau plângerile

viteza gândului aducea ploaia mistică poate chiar a perșilor amintirea lor nu mai există decât în zborul în flăcări al păsării phoenix pe care surghiuniții din paradis l-au transformat în loc

orișice curs despre istoria poemului nu poate fi decât somnambul precum o iubită medievală pe care ai uitat s-o seduci la miezul nopții poemul te trezește și –începe a se căina cât i-a

am venit cel care va urma nici el n-a găsit un răspuns la nenorocita de întrebare ,,de ce trebuie ca voi părinții mei să fiți așa de când m-am născut eu’’ ce puteam să-i explic

preacucernice iartă dacă trebuie să depun mărturie în toiul nopții viața mea defragmentându-se am ajuns la capătul înțelegerii spiritului un fenomen mai mult decât insuportabil nu mă

în vremurile acelea se făceau nunți fără miri & fără mirese prin innoptatul mir prin dalbul aer încercam să desfac nodurile mai ales semnele proletcultiste pentru că vorba geniilor cine nu

de la o vreme trăiesc mai mult printre vise dresând cai sălbatici sfidând gravitația dar eu nu sunt ceilalți suberbia lor îmi ține de urât și mă face să –mi iubesc nevasta dacă pământul e decor