Cătălin Al DOAMNEI

cei pe care i-am iubit nu mai trăiesc pe străzi multicolore li se aud vocile nemuritoare ca și cum aș mușca din pâinea de copil a ceapeului mantra soarelui nu mai apune trupuri

eram cu alexandru pe malurile dintre tigru și eufrat stăteam exact pe locul în care se crede că într-o zi se va sfârși lumea lui darius & și toate celelalte exact așa cum au și început

starea de grație nu este pretutindeni suficientă identificabilă cu starea de neînvinsă melancolie a toamnelor verzi frunze au început să cadă din trunchiuri seculare viața mea nu-și găsește

trăiesc adevărul surzilor & înot printre lacrimile nepietrificate ale orbilor marii cretini conduc & destramă țara mea de pe suveică se aleg în funcție de gurițele lor locvace nu

criteriile mele despre lume au înflorit a doua oară & florile al căror parfum năucește zenitul se schimbă precum verbele și substantivele după prostul de serviciu al acestei lumi în care nu

kazantzakis ni-l descrie ca pe un om care –și iubea poporul cu o putere de fascinație pe care o dobândești contemplând se zice marii șahiști înainte ca partida

dacă nu l-aș fi cunoscut pe pascal n-aș fi știut ce este Adevărul interpretarea sublimului ca o coadă de păun nedesfăcută e semn de război și de nedăruită iubire cine iubește mult

orice peisaj dacă nu devine transcendent își pierde demnitatea locuiesc vremuri sărmane și primul care a dat un răspuns metafizic a fost holderlin mergând pe jos la paris mersul pe jos la paris

îndepărtarea de locul comun din specie are loc pulverizându-l nu întotdeauna a fost numai explozia nu toate exploziile au fost un pas înainte mai toate au fost înapoi mi-aș fi dorit să mă

lecturasem palimpsestul de la marea barieră de corali puțina lume care mai exista se prăbușise într-un somn greu aidoma morții de după căderea imperiului roman în somn se auzeau plângerile

viteza gândului aducea ploaia mistică poate chiar a perșilor amintirea lor nu mai există decât în zborul în flăcări al păsării phoenix pe care surghiuniții din paradis l-au transformat în loc

orișice curs despre istoria poemului nu poate fi decât somnambul precum o iubită medievală pe care ai uitat s-o seduci la miezul nopții poemul te trezește și –începe a se căina cât i-a

am venit cel care va urma nici el n-a găsit un răspuns la nenorocita de întrebare ,,de ce trebuie ca voi părinții mei să fiți așa de când m-am născut eu’’ ce puteam

preacucernice iartă dacă trebuie să depun mărturie în toiul nopții viața mea defragmentându-se am ajuns la capătul înțelegerii spiritului un fenomen mai mult decât insuportabil nu mă

în vremurile acelea se făceau nunți fără miri & fără mirese prin innoptatul mir prin dalbul aer încercam să desfac nodurile mai ales semnele proletcultiste pentru că vorba geniilor cine nu

de la o vreme trăiesc mai mult printre vise dresând cai sălbatici sfidând gravitația dar eu nu sunt ceilalți suberbia lor îmi ține de urât și mă face să –mi iubesc nevasta dacă pământul e decor

în fiecare zi mă pregateam să mor în fiecare clipă îngurgitam cupa de amar în fiecare încercare de îmblânzire cu sinele meu profund mă inundau mări aspre mă scufundam în vremuri

venise îngerul și eu îl imitam stîngaci să-mi piardă singurătățile celor zece mii de lucruri nu mai înțelegeam de ce a trebuit să câștig toate războaiele poate cu unul mai puțin pe vreme de

orice stază a șamanilor ar trebui să aducă liniștea muzicii și a florii de lotus dacă nu ai murit cum ți s-a pregătit odiseea după cernobîl invoci

ne obișnuiserăm cu resemnarea cum să-ți mai trăiești clipa altfel decât din cărți eroii mor colectiv aripile ți se topesc înainte de vreme nu astfel ți-au menit bătrânii zei târzii își

trecuseră și verile acelea pustii & misterioase ce păreau să nu se mai termine chipuri albăstrii ce nu-și mai găseau locul la granița dintre viață și moarte vara aceea nu a fost un joc

asemănarea dintre mine și tine napoleon di bounaparte cum ți se pronunța numele la școala de snobi este mult prea izbitoare pînă și coincidența din trecutul din viitor îți dă onorul nu

vis cu mb mi s-au cerut explicații & îmbunătățiri ale visului tre’ să fie iubită românia nimeni să nu se pregătească de moarte ci de nuntă din sânul durerii orfice orfeu nu s-a

praful a fost este și a rămas blazonul neamului meu uneori nici atâta cât să vărs lacrimi fără șir aflând despre cei în care credeam că pot deveni oameni respectabili pentru care să plângă