adriana barceanu

așezarea cere atenție o grijă de forme, un mercur suit pe o linie dreaptă se face tot mai frig și aerul se îngroașă sub presiunea tavanului simt durerea din mână cum urcă până spre umăr

și nimeni nu mai înțelege nimic totul devine ascuns așa cum erau cărțile din pod în casa popii casa nu mai e numai o urmă de zid probabil a ars într-o zi de vară părăsisem de ani buni

e prea mult fum lângă această țigară și prea multă lumină în iarnă cu palme fierbinți îți ating chipul ca pe un trofeu al ratărilor numai atât a rămas ascuțitul privirilor apoi ne

îmbărbătarea nu se simte în privire o angoasă diformă către ceea ce spun sau fac ceilalți un octopus gigant care soarbe cu porii spasme și unde în care se cade se pierde o pată pe retină. o

pentru că este prezentă ora aceasta cu tăieturile ei prin sticlă și prin zgomot imaginea se desface când frigul străbate carnea și oasele cu înțepături scurte freci palmele de trup până

de data asta pământul era în picioarele mele un fel de tocuri uriașe care mă făceau înaltă puteam să lovesc cerul cu pumnii mișcările nu sunt importante doar îngropările smochinilor pe timpul

n-am din totul acesta numai una singură pe ea mă las gol în nopțile lacome în nopțile frugale mă plimb între învăț să-mi fac aripi din picături de ploaie o curățenie închipuită de

cu îngăduința fugarului m-am strecurat în el am umblat o vreme prin sângele cald m-a respirat prin plămâni îi spuneam nimicuri ziua trecea fără să mă simtă aproape seara înfigea doar

n-am să ridic glasul și n-am să te caut de data asta mă las doar între hârșâitul roților o bloody mary sau o vodkă rusească sunt doar enzimele care mai trag spre ceva nedefinit învăț să

limba mea atinge limba ta degetele mele ating degetele tale pulsul meu numără pulsul tău în orașul otrăvitor clopotele anunță încă o înmormântare ca un volum de poezii într-o bibliotecă

azi se trece repede de la o stare la alta de la o bere la alta de la un pat la altul suntem frivoli însingurați și repezi serpentine adânci răsucesc în gândurile mele îmi amintesc ziua în

nu, mersul firesc al lucrurilor nu e ăsta dâra de fum pe care o las în urma mea atunci când fumez pe stradă știind că sunt privită ciudat taica-miu îmi spune că golănesc am băut până

etanș apoi un burete care șterge urmele după fiecare orgasm mergi mai repede lași noaptea goală ca tine e o probă de sânge și un pachet de țigări bei și azi îți trimiți dumnezeii în

sunt cel care își permite să joace la ruletă viața pariez constant pe nemurire plus minus cele câteva zile cu soare undeva la munte numai cât să respir toți au nimicurile lor numai

pentru că păsările zburau prea jos unele coborau până la umărul meu și țipau uite un om fără aripi nu mi-era teamă eu știam că nici un om n-are aripi m-am culcat pe iarbă pământul nu

durează puțin dacă privești din înalțime nici nu știi exact cât timp a trecut o oră, poate o viață și n-ai învățat să uiți de atunci mi-am ascuns durerea și

așa din toate câte puțin măcar fără sforile care te țin legat și te plimbă ca pe câine până în parc cât să-ți bei cafeaua și să mai fumezi o țigară apoi liniște multă liniște merg cu trenul

pauza a fost scurtă și-apoi loviturile în fiecare dimineața de atunci tot mai puternice cred, îmi repet cred la fiecare zgomot cred că apa e ploaie soarele e un cuptor cu

Într-un final se va duce în parcul unde castanii stau înfloriți, își va arunca pantofii, costumul și ceasul și se va aseza lângă orbul care-i poate arăta singura cale posibilă. Din când în când

continui să mă ratez consecvent filozofic vorbind moartea e numai una întreruptă iată de prezent un fel de cădere adâncă în mine prin mine și un salt la fel de bizar spre nonsens atunci când

se sting fluturii nu știu dacă tu vezi pe aripi culori curg în ploaie pe unde trec oameni cuvintele lor un ecou intim o sărutare infidelă pe unde trec oameni și umbrele se lipesc de

în fiecare seară mă las de fumat nu mă ține decât noaptea dimineața patul meu gol e un naufragiu trec pe lângă oglindă nu mă uit știu cine sunt îmi rămân zilele care vor veni un fel