el nu știe

Oamenii, și păsările nu au de unde să știe, au aripile oriunde altundeva dar nu pe umeri, altfel ar fi îngeri, dar ce bine e să fii om și să fii conștient de celelalte aripi ce ne înalță, poți să le dai cu tifla păsărilor de orice fel. sincer prefer păsările oamenilor, sunt mult mai complexe și au darul de a te înălța, sau coborâ, nu doar simpla calitate de a te privi. Problema este că uneori ne temem de aceste păsări personale.
Un poem plăcut și ușor de integrat în propria ființă
Cu multă prietenie
PP

adriana,
simplitatea discursului tău împlinește
și bucură orice privire atentă

mi-a plăcut întregul dar rețin o picătură
pentru tămăduirea sufletului

\"părea că încep să mă potrivesc
cu tăcerea \"

cu sinceritate,
teodor dume,

vă mulțumesc pentru semne domnii mei,
încerc să simplific ceea ce raportez la mine astfel încât textul să nu pară cititorului plin cu capcane și în acelși timp să nu mai pară personificat. Un prieten drag mi-a citit poemul și mi-a scris un lucru frumos, vi-l redau ca răspuns comentariilor
``după ce am zburat cu păsările poate îmi voi odihni tristețea în iarbă doar ca scuză să mai privesc cerul‘‘

Cu drag,
Adriana

Ada, nu ti se dezminte stilul tau....
In plus, nostalgiile par sa cuprinda poetul din tine cu ambele brate. Si nicaieri nu se afla nicio aripa.

Sensibil, curat.
Placut, da .
Valeriu

uneori zborul n’are nevoie de aripi. uneori nu e nevoie nici de zbor. e o neîmpotrivire poemul meu. dar nu e nostalgic, cel puțin nu l’am dorit așa.
Mă bucur de trecerea ta,
Cu drag,
Adriana