Plopeanu Petrache

Mâna-mi mulge searbăd scrisul, ca pe-o iască, sau o pască; unde stă zeul să-mi ducă, la păscut de păpădie, mâna ce n-o să mai scrie? ...Știe singur, el, Abisul!... De-mi aruncă zeul Zero,

Conceptului de „cultură” i s-a dat de-a lungul timpului, în funcție de epoca istorică și de societatea care corespundea acelei epoci, diferite definiții. Nu voi insista pe vreuna dintre acestea,

lui ce veste să-i ducă vestea cea bună fusese spusă odată demult acum rămânea întotdeauna pe fundul tolbei doar literele scrise strâmb se înțepa deseori în ele ca în vârfuri de

și râdea rupând ca din trup și chiar își spunea sieși fără să-l audă alții mănâncă acesta este al meu azima lui purtată pe brațe ca o lăuză gata să nască striga către dinții celor ce

se oprise cu bicicleta să-i pună lanțul vechitură ce mai putea să-i ceară ghidonul era lustruit până ajunsese să lumineze ca soarele care se ridicase de doi stânjeni pe cerul roșu iar șaua

sparg cuvântul în patru ace de gheață subțiiiri subțiiiri! am câte o limbă diferită pentru fiecare spărtură plină cu sânge un mușchi inutil pentru țipete așchiile sunt adunate într-un

continentele se scufundă pe rând doar oamenii rămân să înoate pe deasupra lucrurilor mult mai ușori ca ele cum se întâmplă de milenii

lentila s-a spart lovită de cheie degetele tale caută mai ușor în orbită prima imagine ți-o iei înapoi o închizi

orașul acesta este atât de mic încât îmi ies picioarele din el atunci când satisfăcut după zece minute de dragoste mă întind după colțul lunii - e curioasă și ea cum reușesc să-mi păstrez

maestro rostește femeia păpădie mângâindu-și imaginea răsturnată în oglindă geamul de purpură strălucește a soare scăpătat demult între perete și pat pieile ei se scurg groase peste mine cel ce

Mă-ncumet să găsesc a lumii cale și drumul ei prin trupu-ți de silfidă; de bate peste mine-un vânt de jale și semăn tot mai mult cu o stafidă, eu tot mă-ndemn să te mai cânt în ode - cum

opriți a strigat cioplitorul de cruci e un fapt de neiertat aici cum de s-a putut strecura această eroare oare câtă atenție ar fi trebuit de câtă vigilență și spirit de observație ar fi

s-a urcat un păianjen pe mine îmi spun cu dezgust și mă scutur minuțios ca și cum cerul întreg ar fi semn diacritic deasupra pământului îmbibat de rădăcini putrezite și ape negre ca de

vreau să spun ceva despre aurul ce-mi curge prin oasele piciorului stâng micile filoane se alungă în cântec de femeie chipul ei se sparge de fiecare dată când sună toaca în silabe alunecoase

e o formă de protest împotriva cuvintelor care sforăie care se exhibă în silabe prea lungi prea sâsâite ca un șarpe gondolă lunecând peste apă mi-e somn. urlă pisica? m-am culcat cu

– cocostârcule strigă un copil abia sosit pe tărâmul acesta de acolo de unde ni se spune nouă celor care împlinim în curând anii indigo să nu fim complici la tandrețe - poartă alt nume pe acea

Ziua nu-mi plac femeile-nțolite cu metri de pânzeturi peste șale, și-atunci le spun, așa, pe ocolite: - Să-ți ias-aș vrea deșertăciunea-n cale și să-ți șoptească vorbe cu descântec; trecute

Se-ncinge vântu-n pletele-i cărunte, ce-s împletite-n smirnă și tămâie, alături, tu, femeie, ca o punte, te rogi de el, o clipă să rămâie și să-ți doboare trupul între maluri, legând