Nichita Stănescu›Poezii

Vântul a-nceput deodată și copacii au rămas suspendați. M-am oprit. Și-mi deschei cămașa, privind cerul nopții, cu gestul soldatului grec după

Frunzele mă atrag spre ele violent, copacii negri din toamnă, sub ochiul lunii lent refuzând să adoarmă. Aud un ceas bătând în turn ore în

Înger refuzat de păsări, și înscris cu-o pană-n cerc să te șterg de pe nisipul alizeelor, încerc. Mai întâi steaua Canopus cea mult-galbenă, o

Ah, din fugă săream sub arțar, smulgându-i o frunză cu dinții! (Pieile Roșii, pe sub arțar, goneau, arătându-și toți dinții!) Iată, lassoul,

Cădeau fulgi negri. Șirul de copaci lucea, când îmi mutăm pe el privirea. De-atâta vreme rătăceam tăcut târându-mi singur amintirea. Și se

El era făcut să fie pradă, pradă a cuvintelor alese, - cu un șoim pe ultima silabă. El se bucura la simțul că este hrană, că este de

Vezi, și eu am avut un vis. Vroiam foarte mult să mă desprind, să mă arcuiesc, să fac un salt. Cel mai greu mi-era primul pas! Mă și durea

Ce vis ciudat mă străbătu azi-noapte!... ...Ardea spitalul cu bolnavi cu tot Și flăcările sfârâiau în cărnuri Râs alb cutremurat de savaot Ce

Pomule, copacule, ai inimi cu miile și umbre, cu sutele - nu te latră câinele. Îți ții inimile-afară. Îmi țin inima în seară, trupul meu o

Oh, privirea are sâmburi ca și cum ar fi o fructă, calul inimii pe dâmburi de din iarba ei se-nfruptă. Stau și nu mă clatin, stau chiar în

Încoronăm oasele cu un nimb, al trupurilor. E dreptul întâiului născut. Celui de-al doilea nu-i rămân decât valurile nervoase ale

Existență, tu, care-mi dai numai iluzia că mă repet căzând cu tâmpla peste plite încinse până la alb când toamna aleargă cu ochii scoși din

Crăpături pe-un câmp de piatră, scări pătate de rugină, peste care, cu sandaua, Hercule bătu fugind, prind pe muchea zimțuită fibra groasă de

Deci voi sta cu botul, cotul, totul prins într-un cârlig de cerul gurii smuls din aerul infect, pilotul vidului și al făpturii. Vai, voi sfârși

Pe bordul alb și gri de piatră Adolescenții trec în șir, Subțiri ca dunga rea de tibișir pe tabla nopții idolatră. O, ecuații voi, de gradul

Aleg o sferă în care mă înscriu, loc al luptelor de sferă între tot ce este viu și tot ce-ar putea să moară. Brațul și piciorul, da pot și

Numai creierul meu este din Nord, trupul meu este totului tot din Sud, numai arcul ideilor îl încord ca s-aud săgeata trupului plecând, s-o

Perete curb, plin de cârlige, în care atârnă vulturi cu gâtul moale. Perete oblic, plin de cârlige, înfipte în ochii copiilor morți. Perete

Mă mângâiam de lucruri când eram un prinț zănatic și bolnav, pe nici al nimănuia geam mă străbăteam de tot octav. Ce cântec, ho, doar pentru

Mizerabile pietre se lasă linse de cuvinte și numai astfel se topesc, dispar numai în dinții silabelor. Cât de greu trebuie că îți este ție,

În jurul meu mă încolăcesc ca să nu-mi dau voie spre sferă aidoma verdelui în jurul frunzii obligând-o să fie până și efemeră. Mă sfârșesc cu

Se sărută, ah, se sărută, se sărută tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete, se sărută întruna ca și cum ei înșiși n-ar fi decât niște

Pietrele deschid un ochi de piatră, oasele deschid un ochi de os. Câte-un bot au câinii-n loc de ochi, și latră din trei boturi, generos. E un

Coagula tristețea deodată, ca-n valuri, trupul de mărgean, și trupuri de-necați zvârlea din matcă privirea când mi-o prelungeam. S-a dus și ora