Marină
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Crăpături pe-un câmp de piatră, scări pătate de rugină,
peste care, cu sandaua, Hercule bătu fugind,
prind pe muchea zimțuită fibra groasă de lumină
și-o îndoaie și-i retează vâna-i încă gâlgâind.
Aburul încins preschimbă, cum se urcă din câmpie,
soarele-ntr-un ochi albastru, peste piatră înclinat,
care suge-n sine câmpul și îl saltă în tărie,
întinzându-l, adunându-l ca pe-un cer căzut și plat.
Dar dacă-ți întorci spre stânga chipul scris cu linii frânte,
ai să vezi în depărtare, după orizontul mut,
deslușite dungi și linii care-ncep să se împlânte,
între razele privirii, cu o liniște adâncă și un susur cunoscut.
Ci ia-ți calul de căpăstru, pune-ți talpa-n scări și du-te:
e o lume-acolo, alta, a copacilor și-a mării.
Păsări albe peste turle trag cu aripa volute.
Se rotește marea-n țărmuri, pietrele țin gustul sării.
Te primește și pe tine sub arcada-i zveltă, du-te!
E o lume care-n jurul soarelui a pus inele,
flori de platină smălțate, și de aur noi lăute,
și corăbii zburătoare, cu sămânța lumii-n ele.