Pădure arsă
Volumul: Sensul iubirii 1960
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Cădeau fulgi negri. Șirul de copaci
lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Și se făcea că stelele scrâșnind
își îmbucau, înțepenite, dinții.
Mașină infernală ce bătea
un timp oprit, al conștiinții.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
și fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
și fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi și umeri ascuțiți,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând și nevăzut
zvârlindu-și limbile și antracitul,
întruna mă târa prin șirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea orașu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
și peste tine luna nu mai trece?
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Nichita Stănescu
- Tip
- Poezie
- An
- 2009
- Curent
- Neomodernism
- Cuvinte
- 137
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 27
- Actualizat
Cum sa citezi
Nichita Stănescu. “Pădure arsă.” Clasici, Poezie.ro, https://poezie.ro/clasici/nichita-stanescu/poezie/padure-arsaIntrebari frecvente
Comentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.