Pădure arsă
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Cădeau fulgi negri. Șirul de copaci
lucea, când îmi mutăm pe el privirea.
De-atâta vreme rătăceam tăcut
târându-mi singur amintirea.
Și se făcea că stelele scrâșnind
își îmbucau, înțepenite, dinții.
Mașină infernală ce bătea
un timp oprit, al conștiinții.
Apoi, se lasă o tăcere groasă
și fiecare gest pe care-l fac
cozi de cometă-n aer lasă
și fiece privire aruncată
o-aud cum sună întâlnind
vreun copac.
Ce căutai, copile, - acolo,
cu mâinile prelungi și umeri ascuțiți,
pe care-aripile abia de se uscară,
fulgi negri, balansându-se în seară.
Un orizont urlând și nevăzut
zvârlindu-și limbile și antracitul,
întruna mă târa prin șirul mut,
aproape gol alunecându-mi trupul.
Ardea orașu-n depărtări de fum,
ardea sub avioane rugu-i rece.
Noi doi, pădure, ce facum?
De ce te-au ars, pădure,-n fald de scrum
și peste tine luna nu mai trece?