Stare(II)
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
În jurul meu mă încolăcesc
ca să nu-mi dau voie spre sferă
aidoma verdelui în jurul frunzii
obligând-o să fie până și efemeră.
Mă sfârșesc cu dinții, de bunăvoie,
nu mă continui mai departe;
dincolo de mine e mărul mușcat,
dincolo de el pământuri deșarte,
dincolo de pământuri oasele
morților, dincolo de ele, desigur,
gheața din centru cea mișcătoare
de concentrice friguri.
Mă țin atât cât sunt și nu-mi dau voie
să se deschidă în mine nimic
în afară de ochi și de gură,
cu care m-am obișnuit de mic.
Mă țin în propriile mele coaste
cu toate animalele în frâu
de disperarea întâmplării
că un potop s-a prefăcut în râu
și s-a pulverizat în păsări căzătoare
cu umbra tot mereu pe stâlpul
de care cu un lanț legat
și lătrător îmi este timpul.
Mă țin cum sunt, neizbucnit,
pedeapsă ispășind în eră,
că m-am gândit, că nu m-am fost gândit,
să fiu, să nu fiu și să fiu o sferă.