Nichita Stănescu›Poezii

Amintiri nu are decât clipa de-acum. Ce-a fost într-adevăr nu se știe. Morții își schimbă tot timpul între ei numele, numerele, unu, doi,

Deodată am auzit ploaia venind. De sus, când vopseam balustrada, am auzit-o! Blocuri de tăcere azvârlea înainte-i, pe-acoperișe. Deodată am

Ia-mi creierul în mâinile tale moi și învelește-mi-l în osul luminii. Prima mărime peste zero este infinitul, peste nimic,

O, voi, ficțiuni, dulce lemn de tei. ... Deseori răsfoiam cartea neliniștit să văd dacă se termină bine. Teiul m-a iubit și pe mine. Pe vița

Cerul se deșira în curcubee repetate. Pe dunga lor, săgeata trupului, în sus, fiece vârstă-și încorda, tăind la jumătate arcul culorilor,

Placenta maternă nedezlipită încă de cuvântul pe care-l strig, - seducție a mirosului greoi din care nedezlipit, sunt. Născut pentru jumătatea

Mi-adaug firul vieții la dunga arcuită a timpului ce mișcă pământul pe orbită, cu fiece răsuflet al pieptului s-apropii cerul rotund, cu sorii

Se urâțise trupul gândit cuvintele erau spuse într-o limbă străveche și barbară. A trăi, devenise a trăit, - începuse ceva din sinea mea să

Până la urmă, rămâne doar osul; ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu cuceriți-l pe el, pe gloriosul al cărnii și-al vinelor drept

O, lucrurile n-au crescut odată cu mine. Mi-ajungeau până la bărbie cândva, în copilăria mea, acoperită de cețuri. Mai târziu, la sfârșitul

Primul mort pe care l-am văzut a fost un cal. De aceea, de câte ori aud cuvântul moarte, văd în fața ochilor un cal. În amurg, când aleargă

Muzica mă apropia de lucruri, punea un arc între mine și ele și puteam să cad de departe, din sfere, fără să-mi frâng nici un mădular, fără să-mi

E-un viitor pe care-l poți atinge cu geana, îndărătnica mea femeie. Nu-i un joc, e numai un adevăr ce va fi la fel de prelung și de melodios, ca

Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe, se face depărtare, se face nisip. Mi-am întors către soare unicul chip, umerii mei smulg din goană

Spre șerpuitul pom în sus prin seara atârnând fâșii, la două case negre, dus cu gândul, gânduri regăsii. Un fantomatic trup treceam prin ziduri

Ea arătându-se mă învață să mor. Fiindu-se mă lasă lung și prelung. Eram ca să ard. Sunt ca să fiu. Săraci părinți, m-ați lăsat

Și ceea ce nu există poate să moară, la fel ca viața unui animal boreal despre a cărui stare crepusculară n-am știut niciodată nimic. El apărea

\"...Iute spre ziduri urcă fatalul cal, îndesat cu oșteni...\" P.Vergilius Maro - Eneida Față de ceea ce există nimica nu este nici

-Cine sunteți voi, tu calule și tu călărețule? -Habar n-am cine sunt, am răspuns. -I-ha, i-ha, a răspuns odată cu mine calul pe care-l călăream

ce vis deșert numărătoarea! Râul de sori, cât un punct este aidoma punctului cât un punct. I-ha, i-ha, nechează calul meu când omul din șaua

Nu există doi Calul și cu mine suntem un punct. Nu există trei Drumul și calul și eu de-a-ncălare pe el suntem un punct. Nu există patrul și

Unu este un punct oricât ar crește oricât s-ar îndoi și s-ar întrei și s-ar împărți și de mare s-ar nesfârși la nesfârșit... Față de ceea ce

Numai între ceea ce nu este și între ceea ce nu este, inima mea este mare, și trupul meu este mai mare decât inima mea și trupul calului este

Între zero și unu există mai mic și mai mare; - lungul există și scurtul, timpul există și calul meu și eu de-a-ncălare pe el.