O călărire în zori
lui Eminescu tânăr
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucișe,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzișe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele crește,
tăria cu acvile din fața lui
se prăbușește în trepte de aer, sticlește.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l crește
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria își năruie sfârșitele-i carcere.
Sulițe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite și grave.
Calul meu saltă pe două picioare.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde și grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Nichita Stănescu
- Tip
- Poezie
- An
- 2009
- Curent
- Neomodernism
- Cuvinte
- 137
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 26
- Actualizat
Cum sa citezi
Nichita Stănescu. “O călărire în zori.” Clasici, Poezie.ro, https://poezie.ro/clasici/nichita-stanescu/poezie/o-calarire-in-zoriIntrebari frecvente
Comentarii (0)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.