Cântec
de Nichita Stănescu(2009)
1 min lectură
Mediu
Până la urmă, rămâne doar osul;
ce-a fost mai străin, mai înlăuntrul meu
cuceriți-l pe el, pe gloriosul
al cărnii și-al vinelor drept dumnezeu.
El e alb, el e necioplit, pentru că nu se vede,
pentru că rămâne, pentru că stă și nu se mișcă.
Așa cum flutură totul în iarbă afară de verde
care-i același, când totu-i morișcă,
de zi-noapte, de zi-noapte, de zi
de noapte venită, învinsă...
Până la urmă rămâne \"a fi\"
care-i alb, care are fibula ninsă.