Ion Minulescu

Inimă -- ciutură spartă -- Cui mai duci apă la poartă, Daca nimeni nu mai trece Să-ți soarbă din apa rece -- Apă bună de descîntec De la ochi

A fost odată ca niciodată... Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubri¬ca faptelor diverse. Bunicii și nepoții păreau

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemeră, Te regăsesc pe-aceeași etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îți

In orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana Orasenii, pe trotoare, Merg tinandu-se de mana, Si-n orasu-n care ploua de trei ori pe

Porniră cele trei corăbii... Spre care țărm le-o duce vântul?... Ce porturi tainice, Ascunse cercetătoarelor priviri, Le vor vedea sosind mânate

Nu-i nimeni... nimeni să ne vada si să ne-auza - Nu pleca. Da-mi degetele-ti inelate să le sarut ca si-altadata, Da-mi degetele-ti inelate

Iar vrei să pleci? Rămâi aici, nu vezi Cum toamna-a smuls tot verdele grădinei, Cum norii-închid ferestrele seninei Bolți, sub care alt\'dată

Cantecul nebunului Ei sunt cuminti... Eu sunt nebun... Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu -- Poate ca ce-l cuminte-s Eu -- Desi de cite ori

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal... Era-mbrăcată ca și-acum un an, Cu aceeași albă rochie de bal, Păstrată vara sus, pe Caraiman... Călătoream

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume a fost Ce-am vrut sa fie, Nu vom sti-o poate

Pe cand iubeam - C-am suferit si eu de-aceasta boala - Iubeam o fata care ma-nsela Exact ca-n poezia mea: \"Romanta celei care-nsala\" A carei

Nu-i cer nimic... Si totusi, daca-ar vrea - O, daca-ar vrea sa-mi dea ce nu-i cer inca! Ar face dintr-un lac o Marmara Si dintr-un melc, un Sfinx

Se scuturau de floare merii... Cărarea-ntreagă părea ninsă Și-n nesfârșita pace-a serii Câte o stea cădea, desprinsă, Sfios eu te țineam de

La circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Și… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din

Azi-noapte, Diavolul din mine - Un Diavol ce pretinde-a fi profet - M-a luat cu vorba-ncet...incet... Si m-a bagat in tainele divine, Pe care eu

I E vina mea că te-ntâlnesc acum Și-i vina mea că nu te pot iubi? De ce trecuși așa târziu pe-aci Și nu-mi ieșiși mai de cu vreme-n

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți... Și-acum, Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul Și măștile-adormite pe pereți!... Pășește-ncet ca și

Pe scara sufletului meu M-am întîlnit cu Dumnezeu- Eu coboram mîhnit din conștiința mea, Iar El urca surîzător spre ea !... Și ne-am oprit la

În portul alb, în care-am ancorat, Nici un pilot nu știe cine sunt, Nici câte vieți întregi am navigat Neîncetat, Scuipat de ploi Și pălmuit de

Pe țârmul nalt și drept — Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul Imperiu-al apelor albastre Cu-atâtea felurimi de pete, Al apelor ce dimineața

Ce văd!… E-adevărat?… Tu ești?… Cum?… N-ai murit?… Tot mai trăiești?… Pendulă care te-ai oprit din mers, Încerci acum să mergi în sens

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari de

Sufocată de viața cu program Și de-același \"va urma\" cotidian Al savanților cu barbă, cu șoșoni și ochelari - Pedagogi și profesori

Eu sint o-mperechere de straniu Si comun, De aiurari de clopot Si framintari de clape - In suflet port tristetea planetelor ce-apun, Si-n

De unde vii, Și-n care preafericită țară Văzuși lumina zilei - tu, albă ca și-o zi?... Și ce nebune vânturi spre mine te purtară, Ce barcă

N-a fost nimic din ce-a putut să fie, Și ce-a putut să fie s-a sfârșit... N-a fost decât o scurtă nebunie Ce-a-nsângerat o lamă, lucioasă, de

Sună clopotele… Sună clopotele-n depărtare. Clopotele!…Clopotele!… Câte clopote să fie? Câte voci nedeslușite mor în zori, iar

Și-ai să mă uiți – Că prea departe Și prea pentru mult timp pornești! Și-am să te uit – Că și uitarea e scrisă-n legile-omenești. .............

Nu beau, Nu cânt Si nu iubesc!... Sunt ca un vechi raboj de lemn, Pe care-ncep sa recitesc Înfrângerile-n sens invers, Ca-n suflet, fiecare

De ce-ti sunt ochii verzi - Culoarea wagnerienelor motive - Si parul negru ca greseala imaculatelor fecioare? De ce-ti sunt buzele patate de

Povestea mea e-așa de scurtă Și-așa de tristă că ades Deși-am trăit-o pe de-a-ntregul Îmi pare-un ce fără-nțeles... ”Un fluturat ușor de

În ochii tăi ca-n două oglinzi însuflețite Amurgul își răsfrânge privirea-nsângerată Și ochii tăi sunt roșii ca două flori de mac Plutind

Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul

Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De care-ntâmplător

Nu te cunoastem nimeni!... Si totusi, te simtim cum alergi cu noi alaturi, pe câmp si prin orase, si când iti schimbi fiinta, proteic anonim, cu

Un singur lucru-ți cer: Să nu regreți... Și-acum, Pășește-ncet să nu-mi deștepți covorul Și măștile-adormite pe pereți!... Pășește-ncet ca și

La circ ... Un accident banal ... Un acrobat, Un salt mortal Si ... Acrobatul nu s-a mai sculat ... Alamurile din orchestra au tacut,

S-a sinucis un anonim!... Un \'fapt divers\', și-atâta tot... Căci anonimii, precum știm, Nu fac nici ei decât ce pot – Unii pleacă, Alții

Femeia care mi-a vorbit aseara De constelatii fixe Si stele cazatoare Avea figura lunga si verde ca o pară Si ochii negri-galbeni ca un adanc de

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate, Că nu-i cântec de femeie Și nici cântec de vioară?... Cine-aruncă pe fereastră note

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet tragediile

Toamnă... Vântul se strecoară Șuierând pe lângă zid Și mă roagă să-i deschid Că-mi aduce vești din țară. Vești din țară!... De la cine? De la ei

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să știu, Sau prea curând, Sau poate prea

Asculta, priveste si taci ! … Asculta, sa-nveti sa vorbesti, Priveste, sa-nveti sa cladesti, Si taci, sa-ntelegi ce sa faci… Asculta,

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

În mine, În tine Și-n el Inima cântă Și plânge la fel... Cântă Și plânge Înfiptă în noi – Căntă în clipa în care ne naștem Și plânge cu

Mi-a bătut azi-noapte Toamna-n geam, Mi-a bătut cu degete de ploaie... Și la fel ca-n fiecare an, M-a rugat s-o las să intre în odaie, Că-mi aduce o

Hai, vino ! Vino mai curand sa vezi Minunea-n care numai tu nu crezi Sa vezi cum cerul vesel se coboara Si muntele-ncruntat cum se ridica Sa

Eu sunt ce n-a fost inca nimeni din toate cate-au fost Si sunt, Sunt ritmul primelor senzatii Si gestul primului avant, Sunt simetria primitiva

Necunoscuta care se vindea N-a vrut să-mi spună-n prima zi cine era, Dar fiindcă ea aflase cine sunt- Poetul poreclit \"Fluieră-vînt\"- Și

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai. Cînd vei intra În parcul meu, Nisipul aleelor deșarte, Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări... La

De ce mi-ai promis că vii Cu buzele-ți arămii, Când știai c-ai să mă minți Cu aceiași zece dinți Cu care m-ai sărutat Când din \'Moși\' ți-am

Trec vagabonzii, Trec stăpânii grădinilor fără stăpâni, Trec antipozii fericirii patriarhalilor bătrâni, Trec anonimii omenirii, Trec corifeii

O, nu mă mai privi întrebătoare Cu ochi-ți mari și plini de-atâta milă, Căci niciodata n-o să poți, copilă, Pătrunde jalea inimii ce moare. Tu

Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert- E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

Paznicul mi-a-nchis cavoul Și-am rămas afară-n ploaie... Paznicul mi-a-nchis cavoul Și-am rămas să-mi plimb scheletul Pe sub sălciile ude, Ce

Pe-același drum, Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții, De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-același drum Pe unde ieri

Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe... Și-n trei romanțe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morți iubiți - Trei clipe reci - Ce-mi

Am plecat... Necunoscutul mi-a zis: \"Vino, te aștept\". Am plecat în explorarea unor semne de-ntrebare Și-am pășit cu majestatea ultimului

Ce trist amor Să vrai, Să stai, Cu cei ce mor. Si ce avânt Să treci, Pe veci, Într-un mormânt. Ce fără rost Trăind, Gândind, De n-ai

Dupa fiecare act al tragediei, tu cobori banal ca o cortina, si din spasmul agoniei de lumina înprumuti aspecte noi monotoniei. Întunerec...

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate.. Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi mari

pentru Evelyn Burillianu Nani, nani... Dormi în paza nesecatului izvor De priviri Ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase, Nani,

Or, În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum, Părea Un tavan de catedrală ce se năruie; Iar fumul Din clopotnițele-aprinse Deschidea-n albastru

Au plecat bucureștenii toți la băi Și cu vara n-au rămas în capitală Decât morții și gardiștii... Iar pe străzile pustii și prin odăi - Praful

Clopotele învierii – Pumni de bronz Și de aramă – Sparg cătușele tăcerii Sepulcrale Din shakesperiana dramă, În al cărei text re’nvie Creștineasca

Ce voluptoase-s ploile de vara !... Sunt vesnic calde si catifelate Ca bratele femeilor ce ne-nfioara Cu-aceleasi biblice senzatii

Tăceți, voi toți din jurul meu, Vă rog tăceți - Că-s obosit, Și-aș vrea să dorm, Și-aș vrea să mor, De-ar fi să pot muri curând și mai ușor Ca

Azi-noapte... Femeia care mă iubea - O mică poemă-n proză din opera mea - Mi-a-ncuiat odaia unde nopți de-a rândul Amândoi dormisem Și

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor - O, negrul nor ca și mormântul Înșelătoarelor ce mor Neplânse de amanții lor! Pe la ferestre-și plimbă

Olguței Crușevan Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon și-albastru de cobalt, Și intră - fericită-nvingătoare - În minuscula-mi

N-am fost nici ieri, Nu sunt nici azi, Si nu voi fi, Cu-atat mai mult, nici maine, dupa moarte, Nimic din ce vor crede poate Cei cativa cititori

Imperativa si sonora ca un final de tamburina, când fulgerile vagabonde te prind si-ti sfâsie vesmântul, cobori spre noi, cu lacomia pagâna, calda si

El- visător iubea o fată, Dar nu știa pe care-anume- Un ideal visat odată,- Și-l căuta să-l afle-n lume. În cartea inimii stinghere Scrisese

A murit dresorul de sticleți!... A murit și ultimul dresor... A murit cu mâinile pe ei, Și cu ochii-nfipți în ochii lor!... Și-n odaia lui n-au

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

Stofe vechi, o mandolină, Un Cézanne și doi Gauguin, Patru măști de bronz: Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, O sofa arabă, două vechi icoane

Tristețea trenului ce pleacă Noi n-am trâit-o niciodată, Căci - călători ades cu trenul - În clipa când plecăm din gară, Noi stăm pe loc

Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Glasul morilor severe care macină Romanța Zilelor de mâine, Glasul dătător de

Celei mai aproape De ce-ți sunt ochii verzi - Coloarea wagnerianelor motive - Și părul negru ca greșeala imaculatelor fecioare? De ce-ți sunt

Ce regăsire triumfală după un sfert de veac aproape!... Îți mai aduci aminte, mare, de-Argonautul epigon Ce-ți fragmenta imensitatea Într-un caiet

Romanță fără muzică Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai. Cînd vei intra În parcul meu, Nisipul aleelor deșarte, Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări... La revederea

Strainule ce bati la poarta, De unde vii Si cine esti ?... Strainule de lumea noastra, Raspunde-ne de unde vii, Prin care lumi traisi

Tăceți, voi toți din jurul meu, Vă rog tăceți - Că-s obosit, Și-aș vrea să dorm, Și-aș vrea să mor, De-ar fi să pot muri curând și mai ușor Ca

Eu știu c-ai să mă-nșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert - E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

Ei sunt cuminti... Eu sunt nebun... Dar cum Eu sunt ce-am fost mereu- Poate ca cel cuminte-s Eu-Desi de cate ori le-o spun, Eu pentru

În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntr-una… Și orașul-i plin de lume Ce se-ntreabă: - Unde-i sfântul?… Unde-i

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom ști-o poate

Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu va ști-o, poate,

Tu crezi c-a fost iubire-adevarata... Eu cred c-a fost o scurta nebunie... Dar ce anume-a fost- Ce-am vrut sa fie, Noi nu vom sti-o poate

În poarta curții unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit - Un zarzăr alb, ca părul meu încărunțit!... Și-n pragul porții-n care am

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, O cupă de cristal, Și-n cupa de cristal, o floare-albastră - Simbolul unui rendez-vous banal

Ascultă, privește și taci!... Ascultă, să-nveți să vorbești, Privește, să-nveți să clădești. Și taci, să-nțelegi ce să faci... Ascultă, privește

Romanță meschină Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De

În seara când ne-om întâlni – Căci va veni și seara-aceea – În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint Și-ți voi citi Capitole din

Pe-același drum, Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții, De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-același drum Pe unde ieri

Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe... Și-n trei romanțe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morți iubiți - Trei clipe reci - Ce-mi

In tine-mi pun toata speranta Si-ti zic: De-acum pentru mine fii totul, Iar eu Voi fi pentru tine acelasi ateu, Ce-afara de tine nu crede-n