Ion Minulescu›Poezii

Se scuturau de floare merii... Cărarea-ntreagă părea ninsă Și-n nesfârșita pace-a serii Câte o stea cădea, desprinsă, Sfios eu te țineam de

În portul alb, în care-am ancorat, Nici un pilot nu știe cine sunt, Nici câte vieți întregi am navigat Neîncetat, Scuipat de ploi Și pălmuit de

Octombre-a zugrăvit pe cer, Cu nori de-argint, de plumb și de oțel, Tavanul unei camere de hotel În care s-a-mpușcat un pasager… Miroase-a

I E vina mea că te-ntâlnesc acum Și-i vina mea că nu te pot iubi? De ce trecuși așa târziu pe-aci Și nu-mi ieșiși mai de cu vreme-n

Plouă strâmb Și fals, Plouă tâmpit- Plouă cum ploua-ntr-o zi la Londra Când sorbeam un vermut sec Cu Anny Ondra într-un bar pe Piccadilly

Ce primăvară tristă și ce spital tăcut!... Bolnavii albi, ca albul pereților. Privesc Ne-ncrezători spre soare- Bizar necunoscut- Pe care întâia

Iar vrei să pleci? Rămâi aici, nu vezi Cum toamna-a smuls tot verdele grădinei, Cum norii-închid ferestrele seninei Bolți, sub care alt\'dată

O, nu mă mai privi întrebătoare Cu ochi-ți mari și plini de-atâta milă, Căci niciodata n-o să poți, copilă, Pătrunde jalea inimii ce moare. Tu

Povestea mea e-așa de scurtă Și-așa de tristă că ades Deși-am trăit-o pe de-a-ntregul Îmi pare-un ce fără-nțeles... ”Un fluturat ușor de

Revăd orașul pribegiei mele- Neprețuit motiv de inspirare- Cu-același Vodă Cuza Tronând în piața mare, Îndurerat de-atâtea vremuri

Dă-mi, Doamne, binecuvântarea Ta, Să pot intra-n Ierusalim și eu, cîndva, Ca și Cristos, calare pe măgar, în înflorită lună-a a lui florar

La circ ... Un accident banal ... Un acrobat, Un salt mortal Si ... Acrobatul nu s-a mai sculat ... Alamurile din orchestra au tacut,

El- visător iubea o fată, Dar nu știa pe care-anume- Un ideal visat odată,- Și-l căuta să-l afle-n lume. În cartea inimii stinghere Scrisese

Va fi-ntr-o noapte caldă de mai. Cînd vei intra În parcul meu, Nisipul aleelor deșarte, Îmbrățișînd pantofii tăi albi, va tresări... La revederea

Ce românești sunt astăzi căsuțele din Șchei!... Sunt vesele și albe și curate - Și totuși, altădată, ce triste și-ncruntate Te-ntâmpinau aceste

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri ! ... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet

Nu sunt ce par a fi - Nu sunt Nimic din ce-aș fi vrut să fiu!... Dar fiindcă m-am născut fără să știu, Sau prea curând, Sau poate prea

Romanță meschină Dacă-ai crezut c-ar fi putut să fie Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înșelat!... N-a fost decât un început de nebunie, De

Pe țârmul nalt și drept — Hotarul, de unde-ncepe necuprinsul Imperiu-al apelor albastre Cu-atâtea felurimi de pete, Al apelor ce dimineața sunt

Mă caut și nu mă găsesc! Mă caut în vechiul ogor strămoșesc - În grâu, în porumb și-n secară, În apa fântânii cu ghizduri de piatră Și-n focul

Se uită soarele-napoi... O fi pierdut ceva, Sau, poate, Așteaptă-n deal vreun car cu boi, Să-l plimbe și prin alte sate Cu gospodari și holde

Romanță fără muzică Că ne iubim - și-o știe lumea toată - E-adevărat ; Dar cât ne vom iubi Nici noi nu știm, Nici lumea nu va ști... Și nu

Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul

Iubire, bibelou de portelan, Obiect cu existenta efemera, Te regasesc pe-aceeasi etajera Pe care te-am lasat acum un an... Iti multumesc!